Suntem oglinzi

Mi-a plăcut mult citatul de mai sus. Nu pot să spun că l-am înțeles cu adevărat dintotdeauna, dar la un moment dat pe drum a devenit clar: suntem oglinzi, fiecare dintre noi. Nu este vorba neapărat despre ceea ce atragem sau ceea ce respingem, ci mai degrabă ce oglindim.

Nu o lua ad literam, depinde de multe contexte sociale și nu numai. Nu poți să zici că oglindești fiecare individ cu care intri în contact, mai ales dacă ai eventual și un job în care lucrezi cu oamenii. Dar în ceea ce privește oamenii apropiați, cei care semnifică ceva pentru tine – și bine și rău – îți servesc ca oglindă și tu lor la fel.

În oglinzi se vede totul

Noi, oamenii, suntem genul acela de oglinzi din cabinele de probă din mall care arată toți porii și toate imperfecțiunile, de îți vine să nu mai cumperi nimic. Dar oglindim ceea ce este real, conștient și inconștient deopotrivă.

Poate pare prea teoritică povestea până acum. Fă un exercițiu: ai văzut că sunt oameni cu care te comporți într-un fel și oameni cu care te comporți altfel? Ai văzut că unii scot ce e mai rău din tine – chiar dacă îți propui să te abții de la comentarii nu poți, iar alții te fac să fii mai bun, să fii mai deschis, să dai ce e mai bun din tine? Ei bine, tu nu faci altceva decât să oglindești ceea ce ai în față. Cu un om mișto și tu vei fi mișto, cu un om toxic, și tu vei fi toxic.

Așa că “secretul” în toată treaba asta legată de oglinzile umane, stă în analizarea și conștientizarea tiparului comportamental, în funcție de interlocutor. Bine, asta înseamnă că trebuie să deschizi bine toți ochii și să fii brutal de sincer cu tine. O să îți spună și corpul la un moment dat prin niște crize de fiere sau reacții digestive de la atâta toxicitate. Deci, este vorba despre awarness de bază, de acolo pleci cu analizarea mediului și a oamenilor care fie îți dau aripi, fie te trag în jos. Desigur, analiza nu este de ajuns. Va trebui să iei și niște decizii în urma ei 🙂

Suntem ceea ce iubim

Atunci când există iubire, oglindirea devine atât de fidelă la un moment dat încât îți dai seama că nici măcar nu sunteți entități separate. Nu vorbesc despre simbioza codependentă – aceea nu are la bază iubirea neapărat – ci despre iubirea aceea pură, nepătată de așteptări sau convingeri sociale. Atunci, devii ceea ce iubești. Devii fix același om, cu toate calitățile și porii la vedere.

Chiar și în plan fizic se produce o schimbare. Începi să semeni cu omul pe care îl iubești, nu păreți din filme diferite.

Iar atunci când iubești, nu mai încerci să corectezi, să “îl/o aduci pe drumul cel bun.” Pentru că știi că este deja pe drumul bun, plus că tu fiind ditai oglinda, nu mai ești cu atenția în exterior, spre defectele celuilalt, ci cu atenția spre tine, pentru a te perfecționa. Atunci când există iubire, dorința de autoperfecționare devine una dintre nevoile de bază ale sufletului, pentru că vrei să îi oferi celui de lângă tine cea mai bună versiune a ta, dar una reală. Chiar îți dorești să devii mai bun în numele iubirii.

Când vrei să schimbi pe cineva, însă, este o dovadă de neiubire. Chiar și atunci când nu intervii activ, dar aștepți să se schimbe. Este ca și când i-ai spune celeilalte persoane că este defect/ă, că nu e demnă de iubirea ta. Atunci când vrei să schimbi sau să “salvezi” omul de lângă tine, în esență îl disprețuiești. Iar din acest dispreț, se creează resentimentele. Iar în momentul în care s-au format resentimentele, apare toxicitatea.

Și când te gândești că toate astea au plecat de la iluzia iubirii 🙂

Generalizarea iubirii

Ți-am dat exemplele cu iubirea relațională pentru că e mai ușor de înțeles și de aplicat. Dar nu toată lumea are ca valoarea relația, nu iubește neapărat un om, ci mai mulți, o familie, o comunitate. La fel cum altcineva poate iubi cel mai mult ceea ce face, job-ul, activitatea. Sau poate se pune pe sine pe primul loc, investește în propria creștere, știind că doar cu asta pleacă dincolo.

Indiferent de obiectul iubirii, rămâne cum am stabilit mai sus. Nu vrei să schimbi ceea ce iubești, nu lași să apară resentimente, rușine, vinovăție nici față de comunitate, nici față de activitate, nici față de sine. Lași oamenii și te lași și pe tine să fiți în continuare oglinzi. Să te pierzi în ceea ce iubești până la dizolvare. Am mai scris acum ceva vreme despre arta de a iubi.

Are Charles Bukowski un citat absolut superb: “Găsește ceea ce iubești și lasă-l să te omoare… dintre toate lucrurile care te pot omorî mai repede sau mai încet, este mult mai bine să fii ucis de ceea ce iubești.”

Îmi place să cred că înțelegi că este o metaforă 🙂