Se vorbește foarte mult în terapie despre memoria corpului. De fapt, eu vorbesc foarte mult despre memoria musculară și celulară. Despre cum biologicul ține minte chestiunile la care l-ai expus, de la sport, la mâncare și orice altceva la care corpul fizic a participat activ.
Despre ce se vorbește mai puțin, însă, este felul în care corpul ține minte datoria emoțională. O să îți explic mai jos mai amplu. Dar mă refer la acele momente în care biologicul a secretat o cantitate mare de hormoni – de stres, mai degrabă decât de plăcere – și sistemul nervos a înțeles că l-ai trădat. Mă refer la memoria trădării. A compromisului pe care l-ai făcut “ca să fie bine”. La momentele în care ți-ai cumpărat liniștea cu prețul sănătății tale.
Cum se construieste memoria compromisului
Nu se întamplă dintr-o dată. Nu e o decizie pe care ai luat-o într-o zi și ai regretat-o imediat. E un proces lent, aproape invizibil.
Începe cu lucrurile mici. Ce mănânci. Unde mergeți în vacanță. Ce film alegeti. Cedezi pentru că nu merită o discuție. Și pentru că tie nu îți pasă chiar atât de mult. Pentru că liniștea din jurul tău contează mai mult decât preferința ta culinară pentru o seară.
Apoi, compromisul ajunge la lucrurile mai mari. Ce job accepti. Cât timp îți iei pentru tine. Ce vise pui în sertar pentru că “nu e momentul potrivit acum”. Ce nevoi ai dar le nu exprimi pentru că știi deja că raspunsul va crea niște discuții complicate.
Și într-o zi te uiți în oglindă și nu mai recunosti exact cine este omul de acolo. Știi că esti tu. Dar pare că nu ești. Nu seamănă cu tine. Nu mai știi ce vrea ea. Ce îi place. Ce te face viu/vie. Nu mai știi ce nu ar accepta niciodată.
Și nu e vorba de ziua în care ai ales să nu te cerți pentru o nimica toată. E vorba de ziua în care iți dai seama că nu mai știi ce ai vrea să faci dacă ai putea alege cu adevărat. Când te întreabă cineva ce iți dorești și tu te blochezi. Nu pentru că nu ai preferințe. Ci pentru că ai dezactivat mecanismul care le produce.
Când te uiți la poze vechi cu tine și simti ceva nedefinit. Un dor. O întrebare. Un om viu care părea că știe cine e și ce vrea. Și te întrebi unde a dispărut acel om, cu mii de vise, de speranțe, de planuri.
Când "merge și așa" nu mai merge
Ți-am spus mai sus despre datoria emoțională. Mă refer aici strict fiziologic, să înțelegi puțin cum să treaba. Că nu e strict o chestiune de mentalitate care se rezvolvă cu niște ședințe de terapie și o discuție la un pahar cu prietenii. E în corp și, înainte de toate, ai nevoie să rescrii memoria corpului.
Sistemul nervos este cel care răspunde la mediu. Cu simțurile orientate spre exterior, așa cum am evoluat ca specie și noi și alte mamifere. E ca la vaccin. Sau ca desensibilizarea pentru alergii. Dacă te expui treptat și constant la un mediu toxic, vei dezvolta anticorpi. Și te vei obișnui atât de mult cu mediul încât va părea normalitate.
Doar că undeva profund, acei anticorpi se vor sedimenta. Se vor acumula treptat până când își vor face casă permanentă în corpul tău. Dacă ai noroc, doar în mușchi. Te vor durea spatele, capul, vei respira ceva mai dubios – la sensul că diafragma își va da demisia ca provider principal al respirației. Dacă n-ai noroc – a se citi că ai ignorat tensiunile musculare – în organe. Mai stomacul, mai o criză de fiere, mai metabolismul care nu mai arde cum ardea…
O să fii tentat/ă să spui că e de la CNP. Că nah, odată cu vârsta mai leșină și metabolismul, mai doare o articulație, mai înțepenește spatele și tot așa. Dar guess what! Nu e de la vârstă.
Vestea bună: memoria corpului se poate rescrie
Vestea proastă este că va trebui să iei niște decizii 🙂 Nu dramatice. Nu prin rupturi și reinventări spectaculoase – apropo, despre asta spune lumea că e “criza vârstei”.
Poți rescrie la fel de bine cum ai scris inițial. Cu momente mici în care alegi altfel. Momente în care îți dai voie să simți ce simți, fără să te grăbești să rezolvi sau să justifici. În care exiști pentru tine, măcar o oră, fără să fii util/ă cuiva.
Normal că nu știi cum să faci asta. Corpul nu o să te lase. O să spui probabil că e de la cap sau că tu nu ai răbdare pentru așa ceva. Dar, de fapt, e în corp. E în sistemul nervos care vede ca pericol astfel de momente. Pentru că nu este obișnuit cu ele.
Și atunci, apare terapia somatică. Aia pe bune. În care devii super conștient/ă de senzațiile din corp, de cum vibrează, de cum tremură random, de locurile în care simți contracție sau extensie.
Mi-a luat vreo 10 ani de zile de practică, de cursuri și de predare ca să înțeleg și mai ales să accept asta. Biologicul este înainte de toate. Va bate conștiința, va bate mintea, va decide calitatea gândurilor și emoțiile. Și dintre toate, memoria compromisului este cel mai dificil de identificat și de rescris. Pentru că a devenit deja parte din cine suntem. Pe nesimțite.
Așa că vom face tot ce ne stă în putință să apărăm această identitate.
Doar că nici un om nu ar trebui să dispară în nevoile celorlalți ca să se simtă iubit. Și nu ar trebui să aștepte să cedeze tot corpul înainte să își dea voie se oprească.
Dacă te-a atins pe vreun buton ce am scris mai sus, e bine. Dacă ți-a provocat chiar o senzație digestivă, perfect. Asta este memoria de dinainte de compromis. Partea din tine care are nevoie să digere adevărul pe care l-ai evitat.
Minunat ar fi să și începi să faci ceva pentru tine. Începe cu o oră.
Sau, dacă ai ajuns în punctul de nesuportat al somatizărilor, începe cu 4 zile. Voi face un retreat fix pe rescrierea somatică și identitară la 2 Mai în august. Găsești detalii aici
Love, M 🖤
Table of Contents
Yoga în Constanța – Școala de Toamnă – ediția 6
Fiecare om este exact atât cât îi permite sistemul său nervos să fie – și nimic mai mult. Dacă ești în căutarea unei practici profunde
RETROGRADE Festival, în weekend la NIBIRU
Nici nu știu care din zile o aștept mai mult :)) Dar hai să îi spunem Retrograde weekendului prelungit, de la un capăt la altul,
STARDUST – fericire pură 🤍
Cel mai intens weekend al sezonului de până acum a adus în NIBIRU Arena atmosfera marilor petreceri construite în jurul muzicii anilor ’90 și 2000,