Adevărul nu este politically correct

Se spune că Adevărul te va elibera. Am tot auzit expresia asta în filme și video-uri motivaționale. Și la un nivel crescut de conștiință, chiar așa este. Doar că cei care au făcut un salt suficient de mare în ridicarea conștiinței nu sunt aceleași persoane care se uită la motivaționale.

În teorie, Adevărul este unul singur. Și rareori necesită cuvinte sau nevoia de a-l justifica.  În practică, există o “subdiviziune” a lui, care se numește adevăr personal. Aici intervine schepsisul. Dacă înțelegi nuanțele și că nimic nu e complet alb sau negru, poți să înțelegi și că nu ești deținătorul adevărului absolut și că e bine să îți lași o marjă de eroare atunci când emiți o afirmație de neclintit. Cu alte cuvinte, adevărul tău se poate să nu fie adevărul meu, iar asta nu ne face pe nicunul dintre noi mai înțelepți. Ba dimpotrivă.

În yoga, există un concept sau mai degrabă o cerință… Se numește Satya și este al doilea principiu de etică și morală din Yoga Sutra lui Patanjali. Satya spune că este bine să îți exprimi adevărul autentic, atâta vreme cât acesta nu te rănește pe tine sau alte persoane, cât acestea sunt capabile să îl înțeleagă. Altfel, este doar energie consumată inutil prin darul vorbirii. Practic, să nu strici orzul pe gâște… Sau să nu dai mărgăritare porcilor.

“Adevărul” social

Problema apare abia cu noua generație de “adevăr”, care nu este nici absolut, nici personal, ci este atașat unei relativități sociale. Adevărul care are în spate “așa se face” sau “așa trebuie”. Se numește bombastic și ușor corporatist corectitudine politică, adică o ipocrizie îmbărcată fancy care ascunde o grămadă de “butoane” și frustrări. Știți deja povestea cu alb și alb închis. Sau bine și rău. Sau întuneric și lumină. Corectitudinea politică face loc dualității, însă doar într-o extremă.

Am vaga impresie că acest fake a fost îmbrățișat și promovat tare mult de acei oameni ușor de ofensat care au atâția scheleți în dulap încât doar simpla menționare a lor ar face ușa de la dulap să crape de rușine. Adevărul nu este politically correct. Este ce este. Iar tu, om sănătos la trup și suflet, nu ai de ce să te comporți ca o zambilă cu emoții dacă EU vorbesc despre ceva ce pe TINE te face să te simți incofortabil. Nu mai bine te adaptezi tu și devii confortabil în orice situație? Să înțelegi că punctul meu de vedere poate fi corect dar și greșit, la fel cum percepția ta despre el suferă de aceleași relativități? 

Ai observat că oamenii cu complexe grave de inferioritate vorbesc mult, în fraze lungi și cuvinte bombastice, cu trimiteri către filozofie, istorie și paranteze lungi? Tu doar i-ai întrebat ce vor să mănânce, dar… pentru ei e nevoie de proză pentru un răspuns. Ei, acești oameni fac asta tocmai pentru a-și ascunde complexul, în mintea lor un răspuns simplu înseamă că nu sunt suficienți.

Același lucru se întâmplă și cu adepții corectitudinii politice. Știi expresia aia “prea bun ca să fie adevărat”? Exact așa e. Când vezi pe cineva cu un comportament social impecabil, mereu zâmbitor (deși i-a murit cățelul cu două zile în urmă), atent la părerile interlocutorilor, care își caută cuvintele pentru a nu ofensa – Doamne ferește – pe cineva și care folosește “scuză-mă” ca semn de punctuație, să știi că e un om tare încercat și chinuit. Este cel mai departe de Adevăr și de autenticitate. Nu încerca să îi explici adevărul tău. Nu-l lua foarte în serios. Poate își revine.   

Despre partea spirituală a corectitudinii politice, există o carte a călugărului Savatie Baștovoi – “The Devil is politically correct”. Ți-o recomand cu mare drag.

Stay real!