De fiecare dată când folosesc expresia “oameni limitați” se trezește câte un spiritualist din ăsta care a descoperit apa caldă în urmă cu câțiva ani să spună că sunt hater sau ceva. Adevărul este că toți oamenii sunt limitați, într-o măsură sau alta. Și nu e un lucru rău, este specific uman și cât de poate de comun în cotidian.
Mintea are limitările ei, indiferent că îți place acest lucru sau nu. Sunt convingeri înrădăcinate în mental de ani, zeci de ani sau chiar mai mult de atât, care îți vor pune frâne atunci când viața te va duce în afara lor. Limitarea și automat depășirea limitelor mentale este un proces de o viață. În plus, oamenii nu cred decât ceea ce cred deja, deci cumva este foarte simplu să rămâi agățat în aceleași convingeri și condiționări mentale, chiar dacă iau o altă formă sau au un alt subiect.
Limitați de experiențele anterioare
În afară de convingeri, de ce credem noi, oamenii, că e bine sau rău, alb sau negru, există și blestemul memoriei, cum îi spunea Cioran. Și povestea cu memoria este destul de alunecoasă, pentru că rareori îți vei aduce aminte de un eveniment exact așa cum a fost el. Mintea are tendința de a înmagazina în memorie vârfurile emoționale, deci emoții puternice, fie pe plus, fie pe minus. Și de fiecare dată când vei readuce în memorie un anumit eveniment cu încărcătură emoțională, îi vei mai adăuga un detaliu sau o emoție care să îl deformeze.
Mintea este supusă prejudecății – o judecată premergătoare evenimentului în sine – deci, din start este supusă erorii și limitării. De aceea, oamenii care au apucat pe o cale de dezvoltare a conștiinței, indiferent de cale, încep să uite lucruri. De la cele mai banale lucruri, până la evenimente de viață care până la un punct păreau importante. Memoria este inferioară cunoașterii și intuiției, deci la un moment dat, este firesc să își piardă din intensitate, pe măsură ce alte capacități ale minții se dezvoltă.
Limite vs. Potențial
Ce învață oamenii printre primele lucruri la studio – în special la orele de power – este că primul pas în cunoaștere este recunoașterea limitărilor. Este perfect normal și natural să îți cunoști limitele corpului și ale minții, nu poți să faci toate asanele din lume ca și când ar fi cel mai ușor lucru din viața ta. Accidentările din yoga (și nu numai) vin tocmai ca urmare a unui ego nestăpânit care te face să crezi că s-au umflat biscuiții în tine și ești invincibil. Și atunci, este bine să știi ce poți și mai ales cât poți. Și e foarte ok când nu poți.
În extrema cealaltă este potențialul. La unii oameni mai ridicat, la alții mai redus, dar potențialul reprezintă fix asta: o energie nestăpânită încă, un loc în care nu ai ajuns, dar cu mintea și corpul de acum ai fi perfect capabil să ajungi dacă nu ți-ai pune frâne mentale. Dacă vrei, din punct de vedere mental, potențialul este reprezentat de acele vise îndrăznețe, de acele fantezii care îți umplu mintea în cele mai nepotrivite momente, de acele lucrui care te fac să zâmbești sau să te zburlești deopotrivă. Este ce e mai bun sau ce mai rău din tine, merge în ambele direcții. Și da, este nelimitat, poți deveni atât de bun precum crezi că ești sau atât de rău precum crezi că ești.
Și limitele și potențialul merg mână în mână. Nu pot exista una fără cealaltă. Ca binele și răul sau lumina și întunericul. Este nevoie de antiteză pentru a înțelege una dintre ele. Oamenii sunt limitați pentru că încă mai pendulează între aceste două stări. Vor bine fără rău, lumină fără întuneric. Nu vor să își asume întregul, tot spectrul de culori. Vor satisfacerea imediată a unei nevoi limitate de bine, fără să înțeleagă că orice “bine” extrem aduce cu el o forță similară de “rău” care să asigure echilibrul.
De aici și superstițiile și vorbele din popor, “după bine vine rău” sau “după râs vine plâns”. În echilibru, egal cu potențialul, nu există bine și rău. Există o stare neutră de liniște și de creștere. Care e cum e și atât.
Practica fizică
M-a întrebat zilele trecute un taximetrist care e diferența dintre yoga și alte forme de mișcare – da, am discuții de genul ăsta inclusiv în taxi 🙂
Fără să intru prea mult în discursul cu “yoga NU este o formă de mișcare”, am căutat o explicație care măcar să îi stârnească un minim de curiozitate de a face research singurel. Yoga face spațiu. În mușchi și în minte. Tensiunile mentale, emoționale se acumulează în mușchi cel mai repede. Și în organele interne dacă nu detensionezi la timp. Contracția izometrică a asanelor eliberează acea tensiune, energie stagnantă acumulată în țesuturi și creează spațiu. De aceea te simți mai mobil și mai relaxat după o ședință de yoga. E ca un fel de masaj pe care ți-l faci singurel pentru a relaxa zonele cu probleme.
De altfel, postural se poate vedea de la o poștă limitarea oamenilor și în ce zonă a existenței este ea, de fapt. Flexibilitatea fizică este direct proporțională cu flexibilitatea mentală. Dacă există rigiditate în anumite zone ale corpului, există idei fixe și inflexibile în anumite zone ale minții. Vestea bună este că, odată cu practica, mobilitatea se îmbunătățește și deodată omul începe să aibă idei noi, să își vadă potențialul, să își iasă din cutiuța în care trăia până atunci. De aceea spun oamenii că yoga spală creierul 😅 Da, îl spală pentru că era murdar și omului în cauză îi place să trăiască în curățenie.
Asanele fac spațiu în țesut, eliberează vechiul de acolo. Mai departe, este responsabilitatea practicantului să nu mai aducă toxine mentale în corp, pentru ca procesul acesta să nu dureze la nesfârșit.
Mai povestim la studio, că nici discuția din taxi nu a durat mai mult de atât 🙂
Ne vedem și săptămâna aceasta la ședințele de studio și de pe plajă.
Namaste!
Table of Contents
Potențialul uman și corpul somatic
Una dintre cele mai vandabile expresii din industria new age este nelimitarea potențialului uman. Am văzut această expresie dusă la extrem de nenumărate ori, în
Karma succesului
Cred că succesul și karma sunt două dintre cele mai marketate concepte din industria asta a spiritualității. Pentru că da, a devenit o industrie, unde
Cine îți e dușmanul invizibil?
Din toate întrebările esențiale și existențiale pe care ți le-ai pus vreodată, ți-a trecut prin cap să identifici dușmanul invizibil din viața ta? Presupunând că