Pandemie de tupeu. Tulpina 2021

pandemie

Chiar am crezut pe la început, în pandemie, că se va termina toată povestea asta suficient de curând și că vom ieși mai curați și mai uscați după toate aceste evenimente. Că lumea va face un salt cuantic și vom fi mai buni și mai prezenți, vom avea grijă unii de alții și vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Riiiight!

A fost un boom cauzat de panică la început, când lumea sănătoasă la cap avea grijă de lumea mai puțin sănătoasă la cap, când înțelegeam importanța comunității, când făceam cumpărături vecinilor vulnerabili sau celor în izolare, comandam la greu la cei mai încercați din horeca sau alte business-uri locale… știți voi. Ne apucase compasiunea pe toți deodată. Cred că de-asta îmi aduc eu aminte cu drag de lockdown.

Pandemie lungă, moartea umanității

Revenind, un an mai târziu, au apărut mecanismele de adaptare ale oamenilor. Cei care și-au păstrat calmul la început sunt deja exasperați și epuizați de complianță. Lockdown, carantină, vacanțe anulate, evenimente sub semnul întrebării. F#&k it, au ajuns să nu mai suporte, iar veninul începe să iasă din ei la fiecare control, amendă, anunț din mass-media. Pentru că deși s-au supus regulilor, sistemul a eșuat în apărarea lor.

Mai sunt și cei panicați de la bun început care între timp au dezvoltat psihoze și mai mari decât cele inițiale. Sunt acei oameni de care cei din prima categorie se feresc mâncând pământul – un fel de martorii lui Covid care prevestesc apocalipsa oricărui muritor dispus să îi asculte.

Într-o altă categorie socială sunt cei care au învățat să se descurce. Ca românul. Zicem ca ei și facem ca noi. I-aș prefera pe cei din urmă, dar și ei au o bubă mare-n cap: facem să fie bine cât timp ne sunt hrănite interesele. Dacă mi-ai afectat zona de interes, din aparent miserupist devin martor covid și te torn autorităților că nu respecți regulile. Deși mie mi se rupe de reguli, dar mi-ai călcat teritoriul și mi-ai pus în pericol afacerea.

Desigur, mai sunt și cei care au făcut un pas în spate, mulți dintre ei au luat și virusul, dar preferă să lase pe fiecare să își trăiască viața așa cum a ales-o, fără să se erijeze în salvatorii națiunii. Oamenii ăștia sunt puțini, sunt excepțiile. Doar că ei sunt adevărații supraviețuitori din pandemie.  

Ce s-a întâmplat cu ajutorarea vecinilor?

Chiar, te-ai întrebat? De ce anul trecut pe vremea asta dădeai telefoane, sunai din ușă în ușă să vezi dacă are cineva nevoie de tine și acum e ca și când vecinii nu ar exista?

De ce ai simțit impulsul să faci bine, să îți ajuți semenii și deodată ți-a trecut? De ce anul trecut erai mai atent la nevoile celor de lângă tine și acum te-ai întors în faza în care îi iei de buni? Mortalitatea e tot acolo. Oamenii ăștia pot să dispară la fel de repede de lângă tine. La fel ca în plină pandemie. De ce acum oamenii din jurul tău contează mai puțin decât în urmă cu doar un an? De ce când se infectează cineva de lângă tine primul tău gând este să îl judeci și să fugi cât mai departe, în loc să vezi dacă omul bolnav are nevoie de ceva, dacă se simte bine, dacă are cine să îl ajute.

 

Anul trecut pe vremea asta apărea acest articol despre conștiința colectivă. A mers. Câteva luni.

Între timp, am devenit mai tupeiști, ne simțim îndreptățiți să fim aici, nu ne mai gândim la aproapele nostru decât dacă are să ne ofere vreun serviciu. Nu ne mai bucurăm de ce avem acasă și pe lângă casă decât când treaba devine groasă rău. Nu am făcut niciun salt cuantic. Nu am crescut la nivel de conștiință colectivă. Am eșuat lamentabil ca rasă umană. Am regresat, în ciuda tuturor curentelor new age, pseudospirituale, ghicit în lună și în stele.  

Cu toate acestea, să îi mulțumim în fiecare zi lui Dumnezeu că nu ne dă ceea ce merităm…

Namaste!   

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on whatsapp
WhatsApp

Table of Contents

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *