Mă tot uit la oameni bun și extrem de valoroși pe care îi am în jurul meu și constat că, inevitabil, la un moment dat în viață, fiecare suferă de ceea ce se numește sindromul impostorului. Și ca să fie confesiunea completă, în momentele mele cele mai grele, de îndoială și oboseală, sufăr de aceeași problemă: că nu sunt suficient de bună.
Am făcut introducerea atât de personală, ca să înțelegi că atunci când te voi descrie, nu o fac din cărți și teorie. Sindromul impostorului este o luptă internă cât se poate de reală și cu potențial distructiv dacă nu este conștientizată la timp.
Cine suferă de sindromul impostorului?
Statistic vorbind, peste 70% din populație are cel puțin un episod în viață în care simte că nu știe suficient de multe, că nu este suficient de bun, că este supraestimat de oamenii din jurul său. Tot din punct de vedere statistic, sindromul impostorului se referă la realizările profesionale, însă din practică și experiență pot să îți spun că ia orice formă, inclusiv în plan personal.
Tot experiența mi-a arătat că doar oamenii foarte buni au această zabtere internă. Adică nu am întâlnit până acum ceea ce eu numesc “idioți educați” să aibă probleme din acestea etice și morale. Probabil că pentru că, în cazul lor, etica nici nu există, prin urmare au senzația permanentă că sunt îndeptățiți să se afle acolo unde sunt sau chiar mai sus.
Cu alte cuvinte, este nevoie să fii cu adevărat foarte bun, atât în esență cât și în ceea ce faci, cu o bază solidă de decență și morală ca să te îndoiești de calitățile tale. Până și Einstein a trecut prin faza asta de impostură. S-a autodescris la un moment dat ca “un escroc involuntar a cărui muncă era nedemnă de a primi atâta atenție.”
De ce apare senzația de impostură
Aici, cauzele pot fi nenumărate. De obicei, vin din experiențe trecute în care nu ai fost apreciat la adevărata valoare și atunci s-a instalat o oarecare nesiguranță și convingerea că “trebuie să dai mai mult”. Plus că există în tine și un grad ridicat de perfecționism, iar asta nu te ajută foarte tare să îți vezi propriile reușite, oricât de mici și neînsemnate ar fi pentru tine.
Și îți spune acest lucru mama perfecționsimului 😅 Cu toată practica de yoga din lume, când mintea pune stăpânire pe mine, caut isteric perfecțiunea. Ori, perfect este doar Dumnezeu. Dacă pui aceste două aspecte cap la cap, îți vei da seama că, de fapt, căutarea ta este una înclinată spre Divinitate și nu spre atingerea perfecțiunii umane. Pentru că nu ai cum să atingi ceva ce nu există.
Recunoștința face minuni
Din punct de vedere psihologic, povestea asta cu sindormul impostorului are “tratament”. Sunt diverse tehnici de reprogramare a subconștientului, de terapie și psihoterapie, cu mai mult sau mai puțin efect pe termen lung.
Ce merge, însă, a la long, este să reintri în legătură cu Divinul. Dumnezeu, Univers, Șefu, cum vrei să îi spui. E în tine, nu în exterior și tot acolo este și perfecțiunea.
Iar cel mai ușor mod de a relua legătura cu Șefu este recunoștința. Ideal, în scris. Cultivă sentimentul real de recunoștință pentru tot ceea ce ți-a dat. Toate calitățile cu care te-a înzestrat, toate evenimentele, toți oamenii pe care ți i-a trimis în jur, toate acestea sunt pentru că meriți! Nu merge să te joci de-a Dumnezeu și să decizi tu ce meriți și ce nu. Dacă ai ceva anume în viața ta (și bun, și rău), este pentru că meriți. De aici și vorba “nu ne dă Dumnezeu mai mult decât putem duce”.
Odată cu recunoștința, va veni la pachet și o înțelegere mai clară a planului divin. De ce se întâmplă anumite lucruri și când se întâmplă. E nevoie și de ceva mai multă răbdare și de înțelegerea dualității: cu toții suntem personajul negativ în povestea altcuiva. La fel cum suntem și personajul pozitiv într-un alt univers.
Iar odată cu înțelegerea acestor lucruri, va veni și realizarea faptului că nici poveștile și nici povestitorii nu contează. Există o singură poveste, regizată de Sus. Este povestea karmei și a faptului că fiecăruia îi dă Șefu fix ceea ce merită ❤️
Namaste!
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.