Timpul în solitudine este o necesitate

solitudine

Solitudine nu înseamnă că ești asocial sau sălbatic, înseamnă că îți încarci bateriile. Dacă ție nu îți place să petreci timp cu tine, de ce crezi că altcuiva i-ar plăcea? 

Sunt anumite teorii psiho-sociale care ne încadrează în tipare de introverți și extroverți, dar, în esență, cu toții avem nevoie de deconectare. Nu cred în teoriile în care unii oameni sunt mai sociabili și alții nu. Cred în teoria în care fie ai un anturaj de rahat și te simți aiurea în compania lui, fie ți-ai găsit “tribul” și te simți ca peștele în apă. 

Timpul în solitudine este un must în dezvoltare

De mici copii suntem expuși stimlulilor externi. Modele de relații, modele de business, influențe energetice ale oamenilor cu care venim în contact. Marele atuu al oamenilor poate fi și cel mai mare dezavantaj: capacitatea de adaptare. Ne adaptăm atât de bine, ne mulăm pe dorințele și vibe-ul celor din jur, încât uităm cine suntem. 

Atunci, timpul în solitudine devine o necesitate pentru orice om care își dorește să crească, să își rezolve niște traume, să își aranjeze viața în conformitate cu necesitățile proprii, nu cu cele ale partenerului, societății, copiilor etc. Este nevoie ca, din când în când, să te desprinzi de lume și să îți iei măcar câteva ore pentru tine. Studiile spun că este o chestiune de sănătate mentală.

Solitudinea nu înseamnă singurătate

Am mai auzit oameni “mari”, dar și copii, care spun că nu pot sta singuri pentru că se plictisesc. Răspunsul meu, indiferent de vârstă, este același: “dacă tu te plictisești în compania ta, de ce crezi că nu îi vei plictisi și pe alții?” 

Probabil că este o limitare de a mea, dar nu pot să înțeleg oamenii care se plictisesc singuri. Nu am avut niciodată problema asta. În schimb, pot să înțeleg oamenii care se plictisesc în compania altor oameni. Văd aceleași scenarii, aceleași roluri, alți actori. Și atunci se plictisesc de moarte când dau peste un social mai gălăgios, cu actori de mâna a doua. Aia înțeleg…  

De ce nu poți să îți iei timp pentru tine?

E ok și să te duci la sală, e ok și să vii la yoga, dar de ce nu faci ceva care să nu presupună prezența altor oameni? De ce ai nevoie de familiar? De ce există această rezistență la nou, la necunoscut? De ce ai nevoie tot timpul de majorete pe lângă tine care să te aplaude (real sau nu)? De ce nu poți să stai și tu căteva ore singur? Fără să faci ceva. Doar să stai… Nu o să îți dau eu răspunsul, întrebarea e pentru fiecare în parte.

Pot, în schimb, să îți spun ce am observat la mine când mă opun solitudinii. Este nevoia sacrificiului, a martiriului, senzația absolut idioată că se dărâmă toate universurile paralele în care trăiesc dacă eu dispar câteva zile sau ore. Este ego 🙂 Iar acest ego îți dă importanță, îți dă validare, iar dacă pleci undeva unde nu te cunoaște nimeni, devii și neimportant și invalidat.

Cine ai fi dacă mâine ai pierde tot ce ai?

Dacă mâine te-ai trezi de dimineață și nu ai mai avea job, familie, casă, mașină, prieteni, părinți, copii, tu cine ai fi? Dezbrăcat de toate aceste aspecte lumești cu care te-ai identificat atâta vreme, ce ar mai rămâne din tine?  

Știu că e nasoală rău întrebarea și că ai prefera să nu te gândești la asta. Dar, în final despre asta este vorba. 

Cine ești tu dacă mâine îți dispar toate atașamentele?

Crezi că nu o să se întâmple asta? De ce? Nu așa se termină fiecare poveste de viață?

Dacă nu ai cum să îți răspunzi la aceste întrebări, tocmai ți-ai răspuns la “de ce aș avea eu nevoie de solitudine?” Efectul secundar este că solitudinea e ca un drog. Din ăla bun 🙂 Dacă știi cum să o folosești, o să vrei din ce în ce mai mult.

Table of Contents

Share on facebook
Facebook
Share on twitter
Twitter
Share on linkedin
LinkedIn
Share on whatsapp
WhatsApp

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *