Ursul Arthur, simbolul testosteronului pierdut

Evit să scriu sau să citesc despre astfel de subiecte. Dar ursul Arthur și ce a generat ulterior vânarea lui nu mă lasă să tac. Dacă nu știi povestea, o găsești aici.

Întotdeauna am considerat vânătoarea și vânătorii drept ultimul refugiu al frustrării sexuale. Da, e posibil să fie un clișeu. Dar asta nu îmi schimbă părerea: ai vrea să f*#i mai mult și mai bine, da’ nu se poate.

Ursul Arthur nu e singura victimă a frustrării

A generat haos în social media pentru că era unul dintre cei mai mari urși din Europa. Văd petiții peste petiții, rumoare pe Facebook. Doar că pe lângă Arthur, mai sunt sute de animale vânate și fugărite de adepții potenței prin arme de foc.

Am auzit de la un vânător la un moment dat că ei sunt apărătorii ecosistemului. Că de fapt, ei fac un bine și nu înțelegem noi, yoghinii limitați. Să mori tu! Și pădurarii cu ce se ocupă?

Oamenii ăștia (nu le spunem bărbați din considerente evidente) dau mii de euro pe excursii de vânătoare, fugind după exemplare care să le valideze ego-ul puțin și extrem de limitat. Sunt aceiași masculi “alfa” care văd în tot o vânătoare și un trofeu. Femeie, mașină, copil, vacanțe etc. Sunt aceiași indivizi care vor lua cu forța ce nu e al lor. Sunt cei care își vor abuza familia și prietenii mai slabi ca ei pentru simplul motiv că pot. Sunt abuzatorii în forma lor cea mai înaltă, împachetată social într-o activitate pe care ei o numesc sport. Mor de la 10 flotări, dar ei se numesc sportivi.

Clubul ipocriților

Au și cluburi. Asociații de vânătoare. Adu-ți aminte de evenimentele organizate de Țiriac la Balc. Practic cei mai cei ai planetei se întâlneau pe un domeniu închis (!) ca să fugărească și să omoare, în cele din urmă, niște animale fără vreo cale de ieșire. Și asta îi excită. Îi relaxează. Le dă putere. Și lumea se uită la ei fie cu invidie sau cu admirație.

Nu ei au cea mai mare problemă. Ci lumea care nu vede în asta o problemă. Femeile care stau lângă astfel de indivizi au o problemă. Eventual mai toarnă și un plod, că tati e puternic și potent financiar. Și când o să îți iei două peste bot, doar pentru că poate, să-ți aduci aminte de potența lui.

Ursul Arthur la tine în farfurie

Da, e nasol că era cel mai mare și cel mai frumos. Dar revolta ta se rezumă la nivel declarativ. Ceea ce te face la fel de ipocrit ca cei de mai sus. Mi se pare o ipocrizie ordinară să te duci la munte să îți comanzi o labă de urs sau carne de vânat în general, să o mănânci cu poftă și fără pic de remușcări și apoi să te indignezi pe Facebook de ce s-a întâmplat cu Arthur. Cum crezi că a ajuns vânatul ăla la tine în farfurie? Și-a pus ștreagul de gât și s-a băgat de bună voie în cuptor?

Același lucru se aplică oricărui dish pe care îl îngurgitezi crezând că vine din supermarket de undeva. Pui, porc, vită, you name it. Mănânci panică și suferință simultan. Și ești ceea ce mănânci, remember?

Mai degrabă nivelul de ipocrizie este mai ridicat la tine, consumatorul de carne și apărătorul lui Arthur pe Facebook. Da, tu, cel care te declari indignat și continui să consumi suferință.

Suferința ca sport de elită

Nu pot să văd vânătoarea sau pescuitul ca pe un sport, oricât de mult mi-ai explica teoria. Inclusiv pescuitul așa zis sportiv, în care prinzi peștele, îl pupi în bot și îi eliberezi. De ce ai face asta? De ce ai crea stress inutil? Cum ar fi să vină o “ființă evoluată” acum la tine, să te scoată din mediul tău după ce te-a fugărit suficient cât să obosești, să te pupe și să îți dea drumul înapoi? Nu rămâi cu ceva traume?

Orice mi-ai spune, NU este normal să te relaxeze suferința altor ființe. Și nici nu consider rasa umană ca fiind cea mai evoluată specie și cumva îndreptățită să fie aici și să uzeze după bunul plac resursele planetei. Nu mi se pare că toate astea ne aparțin.

Iartă-ne, Arthur. Pe toți. Și pe “prințul din povești” și pe noi, ipocriții de pe Facebook. Sunt convinsă că la final se va trage linie pentru fiecare dintre noi.