Ziua în care ți-ai pierdut demnitatea

În Roma antică, demnitatea era definită ca suma influențelor personale pe care un bărbat le-a acumulat de-a lungul vieții sale. Includea reputația, principiile morale și etice, ceea ce îi definea mai departe statutul social și felul în care restul bărbaților se raportau la el.

În zilele noastre, demnitatea (dignitas) rămâne un concept abstract, cu deviații subiective. De aceea se numesc deviații 🙂 Din punct de vedere semantic, a fi demn se traduce ca a fi vrednic.

Demnitatea nu se câștigă. E sau nu e

Tocmai de aceea, pierderea ei – în cazul în care ea exista – poate fi extrem de dureroasă. Demnitatea nu mai e strict o chestiune socială, ci mai degrabă un fel de a trăi autentic, în toate planurile existenței tale. Este, dacă vrei o paralelă cu ce îți mai povestesc eu la clasele de yoga, acea putere interioară în care îți cunoști și valoarea și limitele, dar, mai ales, te cunoști pe tine acum. Fără vrăjeală și fără înflorituri.

Înseamnă să cunoști deja ce e bine, ce nu e, cu ce și cu cine te mai identifici și de ce. De fapt, pierderea demnității apare când identificarea cu exteriorul devine prioritară. Când ești atât de absorbit de job, de statut, de relație sau de ce deții, încât ai devenit dintr-un om demn sclavul lucrurilor sau oamenilor cu care te identifici.

"Mai lasă și tu de la tine"

Asta este fraza cu care am crescut majoritatea și rețeta sigură spre eșec și frustrare. Un om demn nu are ce să lase de la el. Dacă o situație îi lezează demnitatea, acesta se va extrage din situație. Fără explicații, fără negocieri.

Ziua în care ai făcut primul compromis și ai lăsat de la tine este ziua în care ți-ai pierdut demnitatea. Tu cu tine nu mai poți să stai nici măcar în oglindă, pentru că tu, în fața ta, ești nedemn.

Degeaba te plângi acum că ți-ai călcat pe principii doar ca să fie bine. Degeaba te lamentezi că nu ești apreciat. Nu mai ești vrednic să primești aprecierea celorlalți. Primești acum ceea ce meriți.

Recăpătarea demnității

E greu să îți mai știi valoarea, când ai trăit mare parte din viață sub iluzia identificărilor cu exteriorul. E ca și când cineva ți-ar stinge lumina și tu ai doar repere vizuale externe.

Cu toate acestea, unii oameni mai primesc o șansă. Tocmai prin stingerea luminii. E marea lor șansă. Ca un tren care vine, stă o perioadă finită de timp, după care pleacă. E șansa prin care acești oameni pot intra în întuneric și pot căuta acel întrerupător interior care să le readucă valorile și demnitatea înapoi în lumină.

Demnitatea e un dat. Vine odată cu viața

Noi, oamenii, am primit by default și o fărâmă de demnitate odată cu venirea în această viață. E o stare de spirit, dacă vrei. De aici și cel dor nebun – sau melancolie – în care am vrea ceva, ne e dor de ceva anume, dar nu știm neapărat ce. Ne e dor de “setările din fabrică”, în care funcționarea noastră, ca ființe umane, era optimizată. Demnitatea aduce după sine și iubire și deschidere și tot ceea ce ne mai place să rostogolim din gură dar nu ne iese în practică.

Din păcate, lumea de azi pare să fie un fel de concurs al nedemnilor… Oameni care își pierd demnitatea pentru că mint și se mint și oameni care și-o pierd pentru că acceptă minciuna. Niciunii dintre ei nu vor avea ceva de câștigat.

Prima categorie e greu de luminat. Poate că ar fi mai bine să fie lăsați acolo în beznă. A doua, în schimb… poate că e momentul să se îndrepte spre gară să aștepte trenul.

Namaste!