De ce se lasă unii oameni de yoga?

E mult spus că se lasă de ceva ce nici nu au apucat să zgârie la suprafață. Dar așa cum am mai spus, pentru a face yoga e nevoie să fii pregătit să renunți la o doză mare din narcisimul cu care ai venit la pachet.

Nu o lua personal, Narcis 🙂 Toți avem latura asta în noi, oarecum ne dă sens vieții. Ne credem mai buni sau mai răi, dar oricum… altfel decât ceilalți. Doza de narcisim este cea care face diferența, nu prezența lui.

Yoga este despre regăsirea adevărului

Care Adevăr este unul singur. Și nu e așa simpatic precum ți l-ai construit tu în capul tău. Atunci când începi să îl miroși, încep să cadă și valorile tale interne, una câte una. Adevărul este nu ești special. Nu ești nici mai bun, nici mai rău decât ceilalți. De fapt, după ce afli la yoga că nu e cazul să te identifici nici cu jobul, nici cu statutul, nici cu familia, nici cu ce crezi tu că deja știi despre viață, îți dai seama că nu ești nimic.

Ăsta este punctul în care majoritatea celor care apucă pe calea yoga, decid să se întoarcă unde e cald și bine, în convingerile lor. Și vor căuta un grup, trib, comunitate care să le valideze convingerile, nu să le dea cu ele în cap. Că nu se face, băi, maestre, așa-ceva… (Nu, nu mi s-a întamplat nimic și nu m-a supărat nimeni, așa arată umorul spiritual la mine :))

Yoga ca fugă sau ca regăsire

De fapt, de aici îți dai seama exact cam cât va dura povestea ta de iubire cu yoga. Dacă viața ta e nasoală acum, vei căuta să o îndrepți, să înțelegi ce faci greșit. Dacă vii la studio ca să intri într-o transă care să îți amorțească simțurile, e fugă. Când te agăți de meditație cu dinții doar ca să îți dai escape din lumea reală, evident e o fugă. Dar când intri și insiști să vezi ce e acolo, sub preșul deja plin de propria vrăjeală și atașamente, când ești dispus să treci printr-un disconfort îngrozitor și să vezi cine ești, de fapt, atunci începe procesul de regăsire.

Nu zic că e rău sau bine. Toți avem propriile limite peste care suntem sau nu pregătiți să trecem. Nu e nimic rău în a mai tempera puțin căutarea asta. Sau până unde ți-e ție bine.

Nu ești ceea ce crezi

Indiferent că te închini banilor, statutului, feminismului, liberalismului, veganismului sau orice alt “ism” cu care te indentifici ca sistem de valori, vei considera că “ceilalți” îți sunt inferiori, dușmani, inamici. Dacă nu gândesc ca tine, înseamnă ca sunt împotriva ta. Și trebuie să îi convingi. Sau să îi elimini. Și automat vei pica în capcana separării. Vei duce permanent o luptă imaginară, pe baza unor pseudo-valori care se pot schimba oricând. De ce crezi că se ajunge de la dragoste la ură, de la căsătorie la divorț? Valorile astea la care te închini sunt supuse perimării. Și e ok, așa e la toată lumea.

Și uite așa te-ai transformat într-un mic Dumnezeu care decide care sunt valorile corecte, ce se face, ce nu se face, ce e bine, ce e rău, ce e etic și ce nu. Păi cred și eu, ce să caute ditamai Dumnezeul la yoga? 🙂

Bucuria de a fi... nimic

Măcar în secret ți-ai dorit din când în când să te duci undeva unde nu te știe nimeni și să mergi sub radar, așa… Mai ales dacă ai o viață socială mai bogată.

După șocul egotic al distrugerii identificărilor cu ceea ce credeai tu că ești, o să ai șocul nimic-ului. Dar e ok, ăsta nu durează prea mult. Pentru că starea este absolut genială. Nu ești nimic, nu ai nimic de pierdut, ești liber și fără atașamente. Dar pentru asta e nevoie să fii dispus să pierzi tot 🙂

Acum… În loc de yoga, poți să citești psihoterapie, biserică sau orice altă practică de aducere a atenției în interior.

Namaste!