Asumarea integrității

Cuvintele astea două, asumare și integritate îmi dau fiori reci aproape de fiecare dată când le aud. Pentru că, de cele mai multe ori, oamenii care stau cu asumarea în gură habar nu au ce presupune ea și cu atât mai străin le este și conceptul de integritate. Și nu e nimic mai toxic decât un om care se pretinde a fi “asumat” doar pentru că a văzut el la televizor că dă bine expresia.

Asumarea esenței

Fiecare dintre noi am fost special creați după un tipar anume, cu un scop anume, cu calități, daruri pe care am fost trimiși să le împărtășim lumii. Apoi am descoperit mecanismele de adaptare, viața socială, au apărut convingerile din familie, școală, anturaj și am dezvoltat ceea ce numim personalitate. În momentul în care avem “personalitate”, ne-am îndepărtat de esență.

Oamenii se ascund sub masca aceasta a “personalității” și sub cea a lui “așa sunt eu”, iar când cineva apare și le oglindește personalitatea de rahat sau defectele, apare defensiva cu “îmi asum”. Ori, o personalitate – deci ceva fals, ireal, supus schimbării de mediu sau de convingeri – nu poate să își asume nimic. Asumarea nu se face din gură, se face din înțelegerea consecințelor propriilor acțiuni sau inacțiuni.

Îți dau și un exemplu simplist, poate l-ai auzit și tu în viața cotidiană:

Ea către el: deșteptul pământului, iar ai uitat să duci copiii la meditație.

El: Da, așa e, îmi asum.

Cum îți asumi? Recunoscând evidența? Validând amnezia? Cum anume arată asumarea asta încă nu m-au lămurit oamenii ăștia care o folosesc în fraze complexe.

Integritatea

Integritatea este ca o femeie gravidă. Nu poate să fie puțin gravidă. Ori e, ori nu e. La fel și cu propriile valori.

Definiția simplistă a integrității arată așa: “Însușirea de a fi sau de a rămâne intact, întreg.” Cu alte cuvinte, capacitatea de a accepta toate părțile din tine, de a nu lăsa bucăți din tine și din gândurile și faptele tale să fie contaminate de factorul social, de bani sau de imagine. De a rămâne în esență, de a rămâne tot.

În termeni ceva mai complecși, integritatea înseamnă înțelegerea și trăirea după propriile valori, de respectare a lor indiferent de energia colectivă. Integritatea înseamnă fix asumarea pe bune a unei vieți în care trăiești fericit pentru valorile tale cele mai înalte sunt satisfăcute. Ai energie, ai creativitate, ai o tonă de iubire de oferit, doar pentru că valorile tale sunt asumate corespunzător, iar viața ta este în congruență cu valorile.

La cursuri am tot vorbit despre valori. Îmi place să cred că o parte dintre cursanți au început deja să și pună în practică ce au învățat. Da, nu e neapărat cel mai ușor test de digerat, dar “a-ha-ul” care vine odată cu rezultatele este de neprețuit.

Dacă nu îți este clar care îți sunt cele mai înalte valori sau, dimpotrivă, ești ferm convins că îți știi valorile, ai nevoie de testul acesta. Dacă ai auzit vreodată despre John Demartini, o să știi despre ce vorbesc. Dacă nu ai auzit, poate că ar fi momentul 🙂 O variantă în limba română a testului o găsești pe site-ul lui Dacian Pășcuță, poți să te lămurești și de acolo care e treaba cu integritatea.

Oamenii așa cum sunt

Ți-am mai povestit aici că visez la o lume ideală, în care fiecare spune ce gândește, face ce simte, trăiește așa cum îi dictează inima, fără să dea doi bani pe părerea celorlalți. O lumea ideală fără “obligații”, fără ofensați, fără agramați prețioși, fără oameni bolnavi la trup și la suflet.

Visez la o lume în care oamenii nu au nevoie de distrageri ale minții, de validări exterioare, ci doar e suficient să existe. O lume în care oamenii să accepte oamenii exact așa cum sunt, fără ca vreunii dintre ei să mimeze decența socială și corectitudinea politică, iar ceilalți să mimeze acceptarea și faptul că îi cred pe cei din prima categorie 🙂

O lume în care oamenii vor înțelege, în sfârșit, că pentru a face o diferență în lume, ei înșiși trebuie să fie diferiți. Altfel, în cel mai bun caz, vor rămâne într-un status social decent, dar plin de mediocritate.

Eu tot mai visez 🙂

Namaste!