Dacă îmi ești alături pe blog de la începutul lui, știi deja că a pornit dintr-o epuizare a mea de a fi politically corect, de a face frumos pentru a nu ofensa ofensații (la rândul lor ofensatori), de a ambala în poleială un rahat, practic. Sătulă să calc pe coji de ouă și nu neapărat o fană a diplomației, a luat naștere blogul. Și cumva, blogul acesta a creat și separarea pe care o căutam în viața reală. Cei ofensați au leșinat citindu-mi articolele, căci da, s-au simțit. Iar victimele ofensaților ofensatori au văzut că nu sunt singure și și-au găsit o formă, fie ea și virtuală, de susținere.
Multă vreme am crezut că sunt eu oaia neagră, cum am fost catalogată de mic copil. The different one, care dacă nu este înțeleasă, este judecată, căci așa facem noi, oamenii, cu ceva ce iese din sfera de înțelegere. Că poate totuși e ceva stricat la mine, că majoritatea oamenilor sunt politicoși, cu o toleranță mare la vrăjeală și manipulare și știu să și asculte vrăjeala și să își țină și gura simultan. Eu tot nu pot, am încercat 😅
Apoi, în vacanța de Paște, am fost să văd Scoția. Iar acolo, totul s-a schimbat. Am văzut normalitatea, am văzut o țară în care nu există coji de ouă amplasate social. Acolo oamenii dețin ouă și se folosesc de testosteronul din ele, în loc să pășească pe vârfuri să nu le spargă. Acolo, oamenilor li se rupe de cine ești, ce faci, cum te îmbraci sau ce convingeri ai. Dacă ești decent și îți cunoști locul – a se citi că îți vezi de fucking treaba ta – ești primit ca unul de-al lor. Dacă nu, nu îți va explica nimeni politicos cât de ofensați se simt. Te vor trimite la origini fără să clipească.
Ouă la purtător
Ce m-a frapat și apoi m-a bucurat nespus este să regăsesc masculinitatea. Nu peste tot în Scoția, desigur. Au și ei dandy cu vedere la gleznuțe și bărbițe ținute liniar la milimetru, cu gene lungi și latte machiato to go pe trotineta electrică. Am văzut și testosteron fugit de acasă, nu generalizez. Însă bărbații aceia pe care îi vezi în kilt la teve sau pe net… well, acolo este o poveste întreagă.
Kiltul la ei, ca și șaorma la noi, este o chestiune culturală. În sensul că face parte din moștenirea culturală și ancestrală a scoțienilor. Te bușește râsul dacă ești mai oligofren, dar dacă te uiți ceva mai bine la purtătorul de kilt și ce emană el, atunci se schimbă lucrurile.
Ei, acei masculi pe care i-am văzut în kilt, cu părul nearanjat, dar curat, cu barba needitată, dar îngrijită, emană masculinitate de la o poștă. Nu au o masculinitate fragilă care să îi facă să compenseze prin artificii de fașioniști. Sunt oameni calzi, deschiși, foarte sociabili și zâmbitori, dar, mai presus de toate, sunt oameni care știu ce sunt. Oameni care nu se lamentează. Oameni cu simțul umorului și cu setea de cunoaștere. Enciclopedii ambulante ale istoriei Scoției și mândri tare de strămoșii lor. Oameni care știu de unde vin, unde se duc, cine sunt ei și care le este locul în lume. Și care, pentru că știu toate acestea, nu au nici o problemă să poarte kiltul.
Treaba este că nu orice neavenit îl poartă. Adică nu contează pedigree-ul foarte mult, așa cum ai crede, clanul de care au aparținut strămoșii tăi, ci mai degrabă ce știi tu despre acel kilt. Cunoștințele și Cunoașterea pe care o ai odată cu asumarea purtării lui. Dacă vrei fac o paralelă cu purtătorii de ii sau căciuli dacice de la noi, care habar n-au unde se află Apusenii pe hartă, nu știu să facă o pâine sau să țină un topot în mână, dar o ard ficele pământului și fii lui Zalmoxis. Păi să nu se întoarcă zeul de dincolo să îți dea două peste ochi?
Dincolo de asumare și de atitudine, ce m-a surprins la ei a fost miserupismul ăla sănătos. Ce coji de ouă, ce political correctness, băbiatule? Sunt genul de oameni care te-ar f*te cu toporul, vorba unei prietene. Își cunosc puterea, își cunosc locul, deci no bullshit allowed. Zero toleranță la imbecili, la băgători în seamă, la dume de duzină cu privire la kilturi sau orice altceva. Ce mi s-a părut și mai mișto, este că din cei care au avut parte de tratamentul de intoleranță la ignoranță, unul nu s-a dat ofensat. Pentru că diferența de forțe energetice era atât de clară, s-a creat pacea aproape instant.
Cu ce am venit de acolo
În afară de o rinită alergică, am venit cu speranță. Ajunsesem în punctul în care călcatul ăsta pe coji de ouă devenise atât de acceptat social încât credeam sincer că nu ne mai facem bine. Că trebuie să ne acceptăm destinul de țară europeană, cu cetățeni fragili în masculinul și femininul lor, cu imbecili în funcții de conducere cu care trebuie să ne purtăm frumos, că le destabilizăm nevoia de validare. Credeam că vom muri proști și tăcuți și conformați. Practic, cea mai cruntă și dureroasă moarte. Lungă și chinuitoare.
Și poate vom și muri așa. Nu toți, individual vorbind, ci noi, ca nație blocată între “mândria de a fi români”, consumerism și ignoranța cu privire la energia ancestrală cu care suntem conectați. Dar nu mai este cazul să generalizez cu privire la specia umană. Există, în lumea asta, o nație care a reușit să își păstreze sângele de luptător, să mențină ADN-ul activ. Nu toți, dar majoritatea dintre ei. O nație care încă nu s-a pierdut. Oameni care fără pic de practică spirituală sunt așa prin înțelepciunea strămoșilor.
M-am întors cu speranța că nu o să dispărem ca specie foarte curând. Adică da, sunt printre noi și oameni care trebuie să citească instrucțiuni ca să nu pape celofanul de la sandviș, există și oameni care și-au vândut demnitatea pentru a călca pe cojile de ouă ale scenei sociale. Și apoi suntem noi. Care nu am făcut nici promisiunea de vânzare a sufletului, și nici nu citim cărțile de instrucțiuni. Aici, suntem puțini. Dar, la nivel global, suntem destui. M-am întors cu credința că nu sunt doar o bulă de aer în oceanul de ignoranță din jurul meu. Sunt, alături de alți oameni mișto de lângă mine, și din întreaga lume, parte dintr-un microorganism sănătos, capabil să supraviețuiască în ocean, indiferent de cât de contaminat a devenit acesta.
Ne vedem la studio ❤️
Namaste!
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.