Cred că am dezvoltat deja o alergie la chestiuni categorice, indiferent că e vorba de diete, practici spirituale sau opinii de vot. Aveam o intoleranță demult, dar cred că am fost prea mult expusă la alergenul de alb și negru, încât sistemul meu nervos urlă la prima părere categorică exprimată. Și da, e posibil să fie și ceva în mine care respinge asta (ca să răspund și la eventualele condescendențe). Dar, băbăiatule, ce s-a întâmplat cu griurile? Ce s-a întâmplat cu nuanțele? Ce s-a întâmplat cu contextul?
Trăim într-o lume complexă, plină de nuanțe, paradoxuri și teritorii gri. Și totuși, mintea noastră, atunci când este obosită, rănită sau copleșită, caută instinctiv simplitatea. Caută repere clare, extreme, ușor de înțeles: corect vs greșit, bun vs rău, totul sau nimic, eu sau ceilalți. Asta este ceea ce numim gândire în alb și negru.
Este o formă de protecție mentală. Un fel de reflex al minții care, în fața haosului, desenează linii drepte. Numai că viața nu e nici albă, nici neagră. E o pictură în acuarelă – uneori clară, alteori difuză – dar mereu în nuanțe. Plus că decât să îți faci astfel de protecții în fața haosului, mai bine ai face ceva pentru haosul ăla interior.
Albul, negrul și distructivul
Deși pare un mecanism subtil, gândirea în alb și negru poate distorsiona profund modul în care ne raportăm la propriul corp și la parcursul nostru spiritual. Atunci când mintea etichetează totul ca fiind „bun” sau „rău”, pierdem contactul cu realitatea, cu nuanțele experienței umane și cu compasiunea față de sine. Deși studiile personale de caz se duc în delulu mult mai grav decât diete și practici spirituale, o să mă limitez la astea momentan 😊
Relația cu hrana este un teren fertil pentru gândirea polarizată. În loc să ne ascultăm corpul și nevoile reale, ne trezim în lupte interioare rigide: Am mâncat un aliment „interzis”? Gata, am „stricat tot”. O zi cu alegeri alimentare imperfecte? Înseamnă că „n-am voință” sau „nu pot să mă țin de nimic”. Alimentele devin etichetate: unele sunt „curate” sau „bune”, altele sunt „rele” sau „toxice”.
Această mentalitate creează cicluri distructive: restricție – vinovăție – exces – rușine. În loc de echilibru, trăim între excese și pedepse autoimpuse. Și cum spuneam poți să extrapolezi la orice fel de situație de viață. Pentru că orice fel de split, de polarizare, duce la toxicicitate și la un ciclu distructiv etern.
Și am fost și eu acolo, mai ales la capitolul alimentar. Înainte să mă apuc de yoga și viața mea era sala, mă închinam la proteina animală și pieptul de pui. Apoi, în perioada de început a auto-descoperirii, veganismul era viață. Și tot așa, până când mi-a trecut prin cap să întreb și corpul ce vrea el de la viață, de fapt.
Dar mâncarea nu este morală. Corpul nu e un teren de război. Hrănirea poate fi intuitivă, blândă și plină de libertate – atunci când renunțăm la extreme.
Un alt tărâm al bau-baului alb/negru este spiritualitatea. Preferata mea 😂 Dar o să mă exprim frumos de data asta 😊
Când abordăm dezvoltarea personală cu gândire în alb și negru, riscăm să ne transformăm evoluția într-o altă formă de auto-condiționare. Emoțiile dificile devin un semn că „nu ești suficient de spiritual”, durerea este văzută ca o „karmă proastă” sau ca „neputință energetică”, învățătorii spirituali sunt ridicați pe un piedestal de perfecțiune – iar orice greșeală a lor devine o trădare absolută. Că Doamne ferește să fie și ei oameni vreodată.
Ne rupem de umanitate. Polarizarea ne face să trăim cu o mască de „zen permanent”, când în realitate, adevărata creștere spirituală înseamnă să îmbrățișezi întregul: lumina, umbra, haosul, frumusețea, contradicția. Uniunea contrariilor, în general. Yin-ul și yang-ul. Spiritualitatea nu e despre a fi „perfect”, ci despre a fi real.
Binele e alb, răul e negru. Sau... nu?
Gândirea în alb și negru, dincolo de faptul că nu te lasă să crești, să evoluezi – că deja ȘTII tu mai bine cum e mersul – te va face moartea pasiunii până la moartea decenței. Te vei încăiera cu toată lumea, încercând să le arăți oamenilor “albul” tău, Calea, apa caldă sau ce crezi tu că ai mai descoperit în creierul ăla unicameral al tău. Și cine nu face ca tine, evident e negru. E rău. E nașpa. Pentru că cine nu e cu tine, e împotriva ta, corect?
Personal, eu nu am cunoscut oameni mai răi – în toate sensurile cuvântului – decât cei care o ard angelic și fete/băieți bune/buni. Ăia, minunații, deosebiții, pâinea lui Dumnezeu, cei cu lumină și iubire, care definesc atât de categoric concepte precum lumina și iubirea. Acolo, în respingerea răului, în albul absolut, am văzut cele mai adânci nuanțe de negru. Acea smoală din care nimeni nu are cum să iasă dacă intră vreodată.
În schimb, am întâlnit de curând oameni spectaculos de buni și de iubitori. Oameni cât o mie de inimi, care își cunosc foarte bine partea lor de negru. De negru social, căci așa am ajuns să definim binele și răul. Prin codul penal și cele 10 porunci. Ei, oamenii ăștia nu și l-au definit. Și l-au acceptat ca parte integrantă din ei și au reușit să îl transmute, să îl alchimizeze. Să contruiască din negru până iese alb, să clădească din suferință până ajung alte suflete să se bucure de construcție, să transforme frustrarea în răbdare și frica în asumare.
Definirea Raiului și definirea Iadului sunt atât de perverse și atât de gri, încât cu cât te pierzi mai mult în ele, cu atât mai repede și mai puternic vei obține contrariul. Orice alb va atrage negrul ca pe un magnet, doar ca să facă gri-ul ăla pe care îl negi. Și orice negru va atrage albul tocmai pentru a lumina acele colțuri de întuneric abisal.
Aș putea să vorbesc la infinit despre asta. Și despre crearea de noi conexiuni în căpuțul oamenilor, în așa fel încât să vadă în nuanțe și să devină întregi. Dar prefer să le ofer oamenilor experiența direct la studio sau în practicile 1:1. E nevoie să simtă, apoi să teoretizeze.
Ceea ce îți doresc și ție!
M.
Table of Contents
Gândirea în alb și negru
Cred că am dezvoltat deja o alergie la chestiuni categorice, indiferent că e vorba de diete, practici spirituale sau opinii de vot. Aveam o intoleranță
Cum îți asculți corpul?
Una din mantrele terapiei din ultimii ani este celebra “îmi ascult corpul”. O expresie atât de plată, de vagă și de grea, în același timp,
Spiritualitatea Disneyland
Nu mai pot cu “iubire și lumină” și alți unicorni de pe buzele spiritualiștilor de duminică. Trăim într-o eră în care spiritualitatea este la un