Staaaaai, nu sări așa ca arsă. Că nu e ca și când nu știi ce-i aia. Și mai ușor cu pudibonderia pe scări, că nu-i o virtute, indiferent de ce ți s-a spus la școală. E mai degrabă un titlu pentru a-mi filtra cititorii 🙂
Căci povestea de azi – și de dintotdeauna – este despre iluminarea aia care îmi place mie maxim. Știi tu, tabere de 3 zile, obiceiuri de 21, nimic care să depășească 40, oricum.
Dacă este cineva care să incurajeze gândirea magică, eu sunt sigur acel cineva. Dar fac asta abia după ce văd că omul din fața mea este pus serios pe treabă, își antrenează continuu discernământul și nu este atât de naiv încât să muște momeala scurtăturilor spirituale.
Povestea care se repetă. Faza pe organ
Treaba asta cu iluminarea a devenit la fel de mainstream ca “zona de confort”, “cea mai bună versiune a ta” și alte expresii perfect instagramabile, dar goale de sens. Că zici iluminare, că zici ChatGPT care îți face textele de Facebook, the same shit.
Pe de altă parte, eu fac asta de 8 ani. Asta, adică predau yoga, teorie și practică, evenimente, curățări energetice, în ultimul an și ritualuri șamanice. Și de 8 ani încoace, există o poveste care se repetă, indiferent de protagoniștii ei.
Și voi vorbi despre femei, căci ele îmi sunt peste 95% din cursante. Da, am văzut și invers situațiile, dar puține. Masculii au altă poveste de recilat. Și mai lame de atât :))
Deci, vine femeia la yoga. Și, ca pentru multe dintre noi, yoga apare în viața ei când situația de acasă este putredă. Ori e tristă, ori e pierdută, ori nu-l mai suportă pe domnu’ partener de viață, ori a decis să plece sau a fost părăsită. În toate situațiile, Universul lucrează absolut impecabil și îi scoate femeii în cale un instrument pe cât de prețios pentru a se recentra, pe atât de facil.
Și pentru multe dintre noi, pe bună dreptate, începutul în yoga este wow. Îți dai seama că e momentul să te prioritizezi, îți dai seama că ai timp pentru tine, că parcă uitasei cine ești, că în sfârșit, te simți vie. Se aplică cu atât mai mult în situația în care ai fost atenția pe exterior mult timp, iar odată cu vechea viață de familie, îți dispar și reperele. Nu ai ca obiectiv iluminarea, nici pe departe, doar să poți să simți din nou.
Și începi practica yoga, este totul cool, nu neapărat roz. Dar pentru că în interiorul tău există o tendință de dependență – căci de aia ai și ajuns aici – devii o fanatică a practicii. Gen vorbești despre asta continuu, cu oricine, îți aduci jdemii de prietene cu tine, vii peste tot cu noul tău grup de suport, ca și când viața ta anterioară nici nu a existat. Nici vorbă să te lași să treci prin suferință. Gata, fostul e un fraier, tu ești prințesa din povești, bou el că te-a pierdut pe tine. De fapt, nici nu te-a meritat. De fapt, nici nu l-ai iubit. De fapt, hopa, stai că asta e iluminarea despre care vorbește lumea 🙂
Și după 2-3 luni de practică isterică, în care mai degrabă ai fugit de tine decât să fugi ÎN tine, ajungi la concluzia că ești zen. Ești detașată. Ești un guru al emoțiilor, că nu te fac ele pe tine. Deja vii cu un aer de superioritate la evenimente cu începători și îți dai ochii peste cap când vezi oameni care îndrăznesc să își arate suferința. Și în tot acest timp, îmi povestești mie cum yoga e viața ta și acum, că a aparut și iluminarea, ți-ai găsit calea. Yoga is life. Hashtag.
Și apoi, după încă 2-3 luni, când ești deja vindecată și prea bună pentru muritorii din jurul tău, apare Costel. Sau Gigel. Sau un -el. Și gata, ți-ai găsit “sufletul pereche”, “flacăra geamănă”, miezul din Universul tău. Și -el te duce, te plimbă, îți spune verzi și uscate și gata disciplina în practică. Yoga nu mai e life. De fapt, nici nu mai ai nevoie, că ești deja vindecată. Te-ai externat.
Nu așa arată iluminarea
Dacă aș fi avut câte 100 de lei pentru fiecare poveste de genul ăsta pe care am văzut-o în studio, eram în Forbes acum. În primii ani de teaching, mă frustra să văd pattern-ul ăsta. De fapt, țin minte că veneam acasă și vorbeam singură de nervi că femeia nu vede că schimbă o dependență pe alta.
Orice relație, indiferent de natura ei, care ta face să uiți de tine, este una extrem de dăunătoare. Da, ok, ok, știu, true love. Dar iubirea începe în relația cu tine, în primul rând și abia apoi ai de unde să umpli și alte pahare. Nu mai zic că dacă ai pe acasă și vreun troglodit din ăla care face mișto de practica ta spirituală sau îți minimizează trăirile în vreun fel, ești mâncată.
Și e perfect normal să nu vezi la început, ești năpădită de hormoni, ai senzația că ai atins iluminarea prin iubire. Doar că asta este calea cea mai grea spre desăvârșire. Nu ai atins nimic. Nu poți să spui despre vreun om că îl iubești până nu îl cunoști cu adevărat. A, îi iubești energia, iubești cum te face să te simți, ok, asta e perfect adevărat. Dar personalitatea lui? Dependența lui de tine și a ta de el?
Autonomia ta nu o iubești? Motivul pentru care ai luat o formă umană și te poți upgrada pe zi ce trece? Libertatea de a fi cine simți să fii în fiecare zi? Astea sunt forme de iubire și da, așa arată și iluminarea în etapele ei.
Căci iluminarea nu este un moment T și gata, de acolo ești gata de viață. Este un proces complex, cu rădăcini adânci și extem de personal și individual. Și nimeni nu are dreptul și nici nu ar trebui să aibă ocazia să influențeze acest proces.
Și tot în acest moment al discursului meu, femeia ajunge si la concluzia că “nu mai rezonăm”. Pentru că noi, oamenii, am face orice ne stă în putință decât să admitem că poate că ne-am înșelat. Poate am ales greșit. Poate am tras concluzii mult prea devreme 🙂
Ne vedem la studio 🖤
Table of Contents
Cum m-am apucat de yoga
Pe la începutul anilor de teaching, asta era una din întrebările cele mai frecvente. Chiar mă săturasem să spun aceeași poveste de o sută de
10 minute de meditație
Dintr-un motiv sau altul, oamenii fac din procesul ăsta de centrare un lucru mega-complicat și plin de reguli, procedură și canoane. Ca și când ne
Vreau să fiu mai feminină!
Cred că aud asta cel puțin de 3 ori pe săptămână: Mihaela, TREBUIE să fiu mai feminină. Am nevoie să intru în energia mea mea