Una dintre temele recurente în trendul acesta de dezvoltare personală este încrederea în sine. Se fac cursuri, workshopuri, s-au scris cărți, s-au făcut sute de ore de psihoterapie pentru a restabili stima de sine și încrederea celor apăsați și încremeniți de îndoială. Și nu e rău că lumea caută asta, însă câteodată mi se pare o căutare fără sfârșit.
Din anii de experiență “în teren” am observat că oamenii buni, pregătiți și care au depășit un anumit prag al ignoranței, întotdeauna vor avea episoade de încredere în sine redusă. Mă refer la cei care chiar lucrează cu ei, iar perioadele de îndoială sunt pasagere. De partea cealaltă, în interacțiunile sociale din afara studioului, am văzut extrema cealaltă: oameni într-o ignoranță acută, profundă și terminală, cu o încredere în sine soră geamănă cu tupeul.
Și, în ciuda practicilor care stau de mii de ani la baza manifestărilor și a “reparațiilor” mentalului uman, nu am văzut până acum pe cineva care să fi vindecat de tot neîncrederea. Și nici nu cred că este posibil, atâta vreme cât există niște norme etice, morale, o conștiință ridicată, toate în completă opoziție cu felul în care arată societatea astăzi. E absolut normal să pierzi busola din când în când atunci când ești înconjurat de ignoranță.
Încrederea vs tupeul
Pentru mine, tupeul , impertinența, obrăznicia, gura mare și proastă sau cum vrei să îi mai spui, sunt egale cu prostia. Da, știu că nu e politically correct să zici de oameni că-s proști. Dar sunt. Iar aceea NU este încredere în sine. Am zis că e bine să facem diferențierea de la început, să nu existe confuzii 🙂
„Ignoranța generează mai des încredere decât cunoaștere” – Charles Darwin
Citeam chiar astăzi o postare despre efectul Dunning-Kruger și mă gândeam cât este de vizibil în societate. Și cu cât gap-ul dintre spiritual și material este mai mare, cu atât efectul este mai vizibil. Îl văd aproape zilnic la studio, în interacțiunea între oamenii de acolo și cei din afară: oameni incompetenți care se cred miezul Universului și oameni extrem de buni, care se confruntă adesea cu o încredere în sine scăzută.
În general, în cercurile în care mă învârt, sunt înconjurată de profesioniști pe bune. Profesioniști care, din punct de vedere emoțional, mai au din când în când căderi ale încrederii sau mai cer câte o validare din când în când, doar pentru a se repune pe traseu. Pentru că fiecare dintre aceștia este combătut cu tupeu la un moment dat de către un incompetent care dă lecții. Cum e treaba cu yoga, de fapt, cum e treaba cu forografia, de fapt, cum e cu exercițiul fizic și slăbirea, de fapt, cum e cu relațiile, cu banii, etc.
Desigur că incompetentul cu pricina nu a practicat nici yoga, nici fotografie, e supraponderal sau/și sedentar, i s-au dat papucii de jdemii de ori, are un coeficient extrem de redus de inteligență emoțională sau încă mai împrumută bani de la prieteni/rude. Dar el/ea, incompetentul, știe mai bine unde greșești tu ca profesionist, și îți dă sfaturi cu un tupeu aproape nepământesc. Are păreri. Opinii. Glumițe în program.
Normal că, oricât de multă încredere în sine ai avea, când vezi atâta ignoranță, la un moment dat, nu mai ai cum să combați calificarea necalificatului. Și dacă te mai prinde și obosit cumva – mental sau fizic – pentru că nah, profesionistul și gândește de obicei mai mult, ignorantul a câștigat. Cu armele lui: gura mare, “cunoștințele” lui în toate domeniile, părerile lui spuse fie grav, fie isteric.
Integritatea și încrederea
Povestea asta cu încrederea scăzută este ceva firesc și absolut lăudabil câteodată pentru cei care chiar au o cunoaștere ridicată pe felia lor. Pentru că atunci când ești profi cu adevărat, ai înțeles că viața asta este o calificare continuă. Nu te vei opri niciodată din învățat, oricât de maestru sau meseriaș ai fi în domeniul tău de activitate. Și atunci este absolut firesc să te simți nepregătit sau necunoscător. Pentru că te raportezi, de fapt, la volumul uriaș de cunoștințe care există acolo, în Univers, și pe care tu încă nu le deții.
Cu alte cuvinte, recunoașterea propriei ignoranțe aduce cu sine încredere scăzută. Și e logic să fie așa. Ce face diferența între asta și o neîncredere distructivă, însă, este altă discuție. Atâta vreme cât focalizarea ta este pe rezultat, pe propria îmbunătățire, pe nerisipirea energiei către oameni sau subiecte care nu te inspiră, povestea cu neîncrederea este doar un episod pasager.
În schimb, dacă încă te mai închini paradigmei educației românești în care “trebuie să știi din toate câte puțin”, dacă ai creier și conștiință, te vei consuma rapid. Dacă nu ai, le vei da altora sfaturi despre cum să trăiască, de acolo, din beciul conștiinței tale.
Ce încerc eu să îi învăț pe oamenii învățabili la cursuri este să își mențină atenția neîncetat pe propriile valori. Aici se va face diferența. Dacă busola ta etică internă îți spune să faci sau să NU faci ceva anume, chiar dacă gloata o face, sufletul a câștigat în fața ignoranței. Încrederea în sine va reveni odată cu Sinele. Se numește integritate atunci când trăiești conform propriilor valori etice și morale, când îți asculți chemarea sufletului, mai presus de orice.
Este singurul curs scris pe care pot să îl susțin despre acest subiect 🙂 În rest, sunt detalii, artificii, mai mult sau mai puțin eficiente. Am văzut foarte mulți oameni buni, calificați sau în curs de calificare cărora le lipsește amplitudinea. Pentru că există acolo în interior o voce care le spune că nu sunt suficienți. La fel cum am văzut o grămadă de farsori la care nici iarba nu crește în grădina minții lor, dar au devenit (prea) populari din cauza tupeului și nerecunoașterii propriei ignoranțe. Iar acest raport are nevoie să se schimbe. Sau măcar să se egalizeze în timp.
Așa să ne ajute conștiința! 🙂
Namaste!
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.