Din când în când, în spațiul public, vine câte un val de yogafobie, energofobie, oricetefaceneprostfobie și pac, vine și inspirația pentru blog 🙂 Mai ales că în ultimele zile m-am tot lovit de opinii dogmatice despre păcatul “necreștinizării” sau ceva de genul. Că așa cum ei au limitările lor în a înțelege cu ce se papă practicile energetice, așa am și eu limitările mele de a înțelege ce vor să spună autorii normativelor religioase.
Am mai scris aici în urmă cu 4 ani despre ignoranță pe care personal o consider păcatul capital, doar că între timp viața mi-a arătat și mai multe nuanțe ale ignoranței, din cele mai negre și mai stupide. Când credeam că le-am văzut pe toate, apar alegerile, apar popii cu declarații despre yoga, apar cursanți sau wannabe cursanți prinși între dorința de a-și crea o viață mai armonioasă și convingerile despre Dumnezeu cel rău și bipolar cu care au crescut.
Păcatul prostiei
Oricât de academic am vrea să descriem sau să denumim ignoranța, în realitatea socială o numim prostie. De fapt, atunci când cineva vine și emite o inepție, reacția naturală (la mine, cel puțin) este “băi, ești prost?”. Bine, e retorică întrebarea, că prostul nu știe că e prost, la fel cum mortul nu știe că e mort. Cred sincer că Dumnezeu nu ne vrea proști. Indiferent de cum îi spunem, indiferent de cum sau cât vorbim despre El sau cu El, nici un tată nu vrea să-și vadă copiii făcuți grămadă.
Mai ales că tot Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, creier. Odată cu creierul și minte și liber arbitru și misiunea de a dezvolta cât mai mult capacitățile fascinate ale unei ființe atât de complexe. Misiune imposibilă pentru unii dintre semeni, dar realizabilă odată cu decondiționarea, pentru majoritatea.
Retorica despre biserică vs yoga și alte “practici păgâne” este veche de când lumea. Ba chiar în urmă cu câteva sute de ani, te și perpeleau puțin dacă erai femeie și îndrăzneai să ieși din norme sau din dogme. La fel de veche este și retorica dintre religie și spiritualitate. Dintre bine și rău. Dintre Rai și Iad. Dintre ființe de lumină și de întuneric. Dintre lumea văzută și lumea nevăzută.
În ceea ce mă privește, tot ce ține de dualitate, de dogmă, de adevăruri absolute emise de niște oameni în serviciul unor credințe din popor, este păcatul în cea mai curată manifestare. Orice și oricine îmi spune că Dumnezeul X este mai șmecher decât Dumnezeul Y este păcatul întruchipat. Oricine îmi spune că doar făcând “așa” și nimic pe lângă, fără nuanțe, fără contexte sociale sau personale, este un fariseu. Spiritualitatea nu este un concurs despre ce Dumnezeu o are mai mare. Este deschiderea spre evoluție a oamenilor și atât.
Mi-a cerut zilele trecute un prieten o părere despre discursul unui preot despre practica yoga. Îți las aici discursul dacă te roade păcatul curiozității, dar scurt pe doi, omul zice că fiecare asană este o venerare e unei zeități păgâne, deci e groasă cu iadul și diavolul la final. Practic, vei arde în Iad în viața de apoi – dimpreună cu vrăjitoarele pe care ei aveau voie să le ardă și atunci totul era ok, oamenii primeau buline roșii la intrarea în Rai că le-au prăjit pe femeile alea.
Acum, e posibil ca doar eu să văd absurditatea discurului în mesajul lui. Dar dincolo de mesaj, omul când spune că “există cărți, citiți”, fără să menționeze sursele (existând jdemii de studii și de cărți care îl contrazic), din start generalizarea este dubioasă. Pe de altă parte, când o persoană supraponderală, foarte aproape de un eveniment cardiovascular îți spune că yoga nu e sănătoasă, iar e un ditai steagul roșu. Apoi, o persoană cu o postură atât de nefirească și deconectată de corp și natura umană îți vorbește despre divinitate și păcatul păgânismului postural, dacă ai un minim de discernământ, faci un google search și te lămurești.
Păcatul abuzului
Și despre asta am mai scris o grămadă până acum. Cum să îmi vorbești mie – sau oricui altcuiva – despre mântuire și întoarcerea la Dumnezeu și, în același timp să îmi spui povești despre un Dumnezeu care te bate, te pedepsește, îți ia iubirea dacă nu te comporți civilizat dogmatic, te trimite să te chinui până când îți bagi mințile-n capul ăla al tău păcătos și pierdut. Practic, îmi spui că Dumnezeul tău este definiția abuzatorului, care te iubește și te răsplătește când faci frumos și te bate când trăiești ca oamenii pe pământ. Când greșești. Când ești uman. Când ești imperfect.
Și apoi, îmi mai explici și că doar oamenii care poarta un crucean la gât sunt cei care au dreptul să îmi dea șansa la vindecare, de orice fel ar fi ea. Dacă Dumnezeu ar fi atât de abuziv pe cât pretind oamenii ăștia, crezi că le-ar permite o astfel de polarizare? Crezi că nu i-ar bate isteric când își bat joc de corpul lor – un templu, de altfel – cu alcool, mâncare excesivă și proastă și apoi ar predica despre sănătate? Crezi că un Dumnezeu răzbunător, așa cum îl prezintă Biserica, ar permite unor oameni să ia atâta putere și să rămână atât de ignoranți?
Un Dumnezeu care își apără Creația cu orice preț, fără să te îndepărtezi de la dogme, ar permite să nu îți dezvolți mintea, intelectul, corpul? Ar permite să rănești alți oameni cu abuzul tău? Ar permite păcatul ignoranței crase? Păi, în ritmul ăsta, am fi cu toții colegi de cazan cu doamnele de pe rug, nu? Cam aglomerată situația acolo jos 🙂
Din fericire, Dumnezeul meu este tare bun și răbdător. Nu mă bate, nu mă pedepsește, nu e un stalker care e “acolo sus si vede” amenințător. Nu. Al meu ne iubește și ne suportă pe toți. Atunci când noi, oamenii, o luăm pe miriște, ne aduce zeci de șanse de revenire pe traseu. O face prin oameni, prin “coincidențe”, prin ceea ce numim intuiție, printr-un ghidaj subtil și extrem de prietenos. Devine mai neprietenos când nu suntem pe fază și nu pricepem mesajele, nu vrem să învățăm să decodăm ghidajul.
Dincolo de toate zeitățile, pentru mine, asta a făcut yoga. Și nu doar pentru mine. A reușit să mă decondiționeze suficient de mult încât să îl văd pe Dumnezeu în toate. Să îi îmbrățișez prezența în orice religie, în orice om, în orice ființă și “întâmplare”. În yoga, în curățările energetice, în ceremoniile șamanice, cel puțin la mine la studio, cu Dumnezeul ăsta lucrăm. Cel care ne iubește, cel care ne ghidează, cel care ne consideră copiii lui buni și dispuși să învețe.
Dacă e să aleg un beneficiu major al practicii yoga, în lumina noului val al ignoranței, asta aș spune: yoga te face neprost. Bine, dacă are cu ce să lucreze. Dar, în principiu, te învață să gândești singur/ă, departe de dogme, de frică, de abuz.
Așa că ne vedem la studio 🖤
M.
Table of Contents
Frumos, concis, logic și la obiect!
Scrii fain! Exprimi curat.
Succes!