“Nu te teme de perfecțiune, nu o să o atingi niciodată” – Salvador Dali
De fiecare dată când ajung într-o stare de oboseală sau chiar burnout, mă întreb ce m-a adus aici. Și de fiecare dată răpsunsul este același: perfecțiunea. Nu propria-mi perfecțiune, desigur, ci sindromul acesta de a face totul la superlativ. Și în acela momente îmi dau seama nu numai că ce vreau eu să fiu nu există, dar chiar este o mentalitate fantezistă, menită să mă țină pe loc în loc să mă lase să evoluez. Și atunci, îmi dau cu “reveneală” și dispare și oboseala aproape instant.
Perfecțiunea înseamnă stagnare
Pentru că dacă ai fi perfect, cum ai putea să te îmbunătățești? Chiar și dacă ești extrem de meseriaș într-un domeniu, tot mai ai de învățat pentru a rămâne în continuare cel mai bun. Plus că succesul adevărat, acela real spre care tinde majoritatea, este clădit pe frustrări și pe eșecuri. Pe care oamenii deștepți le văd ca lecții și ca modalități de creștere.
Când Thomas Edison a fost întrebat de un reporter “Cum a fost să eșuezi de 10.000 de ori?”, răspunsul lui Edison a fost “Nu am eșuat de 10.000 de ori. Inventarea becului a fost un proces în 10.000 de pași”. Pentru oamenii cu viziune, cu minset-ul potrivit, perfecțiunea nu este un obiectiv, ci doar o mască sau o justificare de a renunța.
Și dacă studiezi textele sacre, vei afla și acolo că perfect este doar unul. Și nu e neapărat pământean 🙂 Tu, ca om, ai venit aici să înveți, să crești, să evoluezi. Ai venit la o școală unde nu se pun note și nici nu e nevoie să fii cel mai bun din clasă, dar Profu’ cel mare te poate lăsa repetent fără nici o problemă. Îți va repeta aceleași experiențe și vei întâlni aceeași oameni (eventual cu un alt nume, dar cu aceeași energie), până când vei învăța lecția interacțiunii cu ei. Până când vei învăța să îi iubești și să îi accepți așa imperfecți cum sunt.
De aceea ți se pare că ești într-o buclă, într-o poveste ciclică. Pentru că nu ai învățat mare lucru data trecută.
Teama de eșec și teama de succes
Pentru cineva care trăiește prin vibe-ul ăsta de perfecțiune, eșecul este cel mai mare coșmar. Eu însămi sunt o femeie competitivă, în primul rând față de mine, și doar gândul că aș putea suferi o înfrângere mă irită. Însă îmi aduc aminte că perfecțiunea nu există. Și că succesul vine ca urmare a unor așa-zise eșecuri prin care m-am îmbunătățit, m-am upgradat.
Îți irosești o grămadă te timp și de energie prin a încerca să fii partenerul perfect, șeful sau angajatul perfect, prietenul perfect etc. Iar atunci când nu ți se răspunde la perfecțiune cu perfecțiune devii frustrat, iritat, eventual gândindu-te că cealaltă persoană nu merită perfecțiunea ta. Și ai dreptate, cealaltă persoană chiar nu merită o mască menită să îți ascundă defectele, merită să fii autentic, complet imperfect, chiar rudimentar pe alocuri.
Și teama de succes tot dintr-un program mental al perfecțiunii vine. În sensul că tu în capul tău vezi succesul într-un anume fel și orice altă formă ar lua, este imperfectă. Plus că poate exista undeva în fundal și sindromul impostorului, în care vinovăția pe care o simți față de ceea ce ești acum (imperfect), îți va sabota acțiunile și deciziile, în așa fel încât la finalul acțiunii demonii tăi interiori să se valideze între ei: “vezi, ți-am zis eu că nu meriți asta” sau “ți-am zis eu că e prea frumos să fie adevărat”.
Desigur, mai e și varianta în care te-ai obișnut atât de tare cu eșecul, încât atunci când vine ceva bun peste tine să nu știi cum să reacționezi și eventual să sabotezi și binele. Mintea va face întotdeauna tot ce să îi stă în putință să te readucă în obișnuință, chiar dacă obișnuința înseamnă un mediu ostil care îți face rău și te face complet nefericit. Practic, te-ai obișnuit atât de tare cu răul, încât nu vrei nici măcar să încerci să vezi cum se simte binele.
Perfecțiunea și practica yoga
Tiparul de victimă pe care îl capeți odată cu iluzia perfecțiunii te menține undeva sub linia interacțiunii normale, sănătoase. Pentru că îți alimentează tendințele de martirizare pe care ceilalți fie nu dai doi bani, fie profită de ele. E ca în comerț, nu e prost cine cere, e prost cine dă 🙂
Iar din acel tipar de victimă e tare greu să ieși.
Povestea asta cu perfecțiunea este unul dintre motivele pentru care iubesc eu atât de mult practica yoga. Atunci când este corect făcută, atitudinea practicantului este una sattvică. În sensul că în timpul menținerii asanelor, practicantul are grijă să nu forțeze nici corpul nici mintea. Postura se menține în nemișcare și concentrare totale până în punctul în care corpul fizic dă voie fără să apară modificarea respirației, temuratul, durere sau tensiune msuculară. Iar felul în care reacționezi pe covorașul de yoga este același pe care îl aplici în viața cotidiană.
Există o întreagă luptă internă acolo, în practica yoga. Pentru cei care încă tind spre perfecțiune, apare dialogul interior că nu dau destul, că nu fac perfect postura, că ar putea mai mult, apare autocritica și, deseori și febra musculară sau accidentările. Pentru cei care au ajuns deja în rolul de victimă, apare renunțarea. Dialogul intern care spune “ce sens are, că și-așa nu sunt în stare să mențin postura. mai bine nici nu încerc”.
Vestea bună este că ambele atitudini se tratează 🙂 Scopul practicii este să ajungi la un punct neutru, la un centru, unde există toate posibilitățile, dar alegi să nu alegi nici una. Pentru că și perfecțiunea și victimizarea sunt măști, sunt false, nu sunt cine ești tu cu adevărat. Iar yoga te aduce în autenticitate. Iar la ceva timp de practică susținută, vei învăța să te bucuri de cine ești cu adevărat.
Namaste!
Table of Contents
Karma succesului
Cred că succesul și karma sunt două dintre cele mai marketate concepte din industria asta a spiritualității. Pentru că da, a devenit o industrie, unde
Cine îți e dușmanul invizibil?
Din toate întrebările esențiale și existențiale pe care ți le-ai pus vreodată, ți-a trecut prin cap să identifici dușmanul invizibil din viața ta? Presupunând că
Limbajul sufletului
Ca de obicei, dilema mea interioară se referă dacă a luat-o lumea razna sau doar am început să văd eu mai clar cum e lumea,