De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase 😅 Bine, nu realitatea însăși, ci discrepanța dintre realități. Ale mele, ale noastre și ale lor. Și, fără să îmi doresc asta, se face o scindare a minții, a emoțiilor și a felului în care mă raportez la oameni și la evenimente.
Am foarte multe momente în care mă întreb dacă realitatea mea e dusă cu capul. Dar după aceea, îmi realizez stomacul stoic și nivelurile performante de toleranță și acceptare la care am ajuns și îmi dau cu reveneală. Nu mai am demult puncte de vedere. Atât de demult, încât nu mai înțeleg punctele. De ce trebuie să ai doar un punct? O linie, un cerc, un câmp de vedere nu e ok?
Realitatea pe puncte de vedere
În trecut, era posibil să găsești o singură persoană care era, în același timp, filosof, astronom, fizician, matematician, biolog și artist. Au existat câțiva mari gânditori care stăpâneau și aveau cunoștințe profunde în mai multe domenii ale activității umane. Însă, pe măsură ce cunoașterea s-a extins, specializarea a devenit inevitabilă, iar savantul modern de astăzi știe enorm de multe lucruri, dar într-o arie foarte restrânsă a domeniului său de specializare. Viziunea noastră asupra lumii exterioare, precum și asupra lumii interioare a conștiinței noastre, a devenit din ce în ce mai fragmentată, divizată, parțială.
O înțelegere holistică a vieții, atât a fenomenelor externe cât și a propriei noastre psihologii, a devenit aproape imposibilă, deoarece educația și formarea noastră ne limitează viziunea și ne programează permanent creierul să perceapă lumea doar dintr-un anumit punct de vedere. Prin urmare, o percepție completă a realității a devenit extrem de dificilă și rară. De fapt, am ajuns să considerăm că acest lucru este inevitabil, ba chiar de dorit, și astfel clasificăm ființele umane în oameni de știință, religioși, filosofi, romantici, psihologi, doctori, conspiraționiști și așa mai departe.
Ba chiar a devenit atât de acută autosuficiența asta, încât oamenii nici măcar nu își bat capul să își ia o minimă informație despre realitatea pe care le-o prezinți. Sfântul Google este atotputernic și le răspunde tuturor. Cu toatea astea, convingerile oamenilor sunt atât de adânc înrădăcinate, încât nici google search nu le mai poate salva. Cel mai la indemână exemplu este cel cu yoga, raportat la ce segment al populației vrei tu: doctorime, popime, academicenime, orice “-ime” din cele multe.
Unii vor “dovezi”, unii “nu știu prea multe despre acest fenomen”, iar unii zic că vine de la cazanele iadului. Ok. Cum să îmi consum eu energia – sau altcineva cu stomac rezistent la ignoranță – explicând că pe google scholars sunt 307.000 de rezultate pentru studii clinice cu practica yoga? Peste un milion de cercetări cu privire la yoga, în general? Că yoga, deși nu este o religie, dacă ar fi, are dublu ca vechime decât creștinismul. Deci dacă venim din iad, venim cu toții de acolo. Am fost colegi la cazane😅
O simplă lectură, o cercetare în diagonală pe site-uri neobscure și folosirea a mai mult de 3 neuroni, ar putea să ducă spre lărgirea “punctului de vedere”. Dar asta ar însemna o dărâmare a realității în care nu le știu ei pe toate, iar acel “crede și nu cerceta” pe care l-au înțeles oricum greșit, ar fi un principiu călcat în picioare, nu? Unde mai pui că primul pas spre vindecare de complexul ăsta narcisic al punctuaților de vedere, ar fi acceptarea că realitatea lor nu este adevărul absolut. Nici pe departe.
În sfera conștiinței noastre, a psihicului, clasificăm oamenii (și, de asemenea, percepțiile noastre) ca fiind intelectuali sau emoționali. Ambele extreme duc la absurd. Omul rece, rațional, pur intelectual este înfricoșător, la fel cum este și omul complet emoțional, impulsiv, romantic. O îmbinare sănătoasă a celor două pare să fie esențială pentru o percepție cât de cât apropiată de adevăr în realitatea noastră relativă.
Primim ceea ce tolerăm
Unul dintre principiile de leadership este că “devii ceea ce tolerezi”. Iar ceea ce tolerezi, autorizezi să existe în viața ta. Iar, în cele din urmă, realitatea ta va arăta ca toleranța ta. Iar prin toleranță nu mă refer la acceptare. Ci la compromis. Acel “lasă că…”, venit dintr-un ego prea pompat, în care tu te vezi mai sus, iar pe cel tolerat îl vezi mai jos decât tine. Ce crezi că se întâmplă când apare acest demon al toleranței? Ajungi mai sus sau ajungi mai jos?
Acceptarea, pe de altă parte, are alte conotații. Nu presupune compromisuri, ci simpla digerare a faptului că alți oameni au alte puncte de vedere, unele mai negre, altele mai colorate, dar tot puncte. Și fie că acceptăm, fie că nu, acei oameni există în jurul nostru. Se pune întrebarea doar dacă facem compromisul toleranței.
Dacă mă întrebi pe mine, calea cea mai sănătoasă a acceptării este să accept că există un punct de vedere, fără să vreau să îl schimb sau să îl demontez, iar dacă el contravine cumva cu activitatea mea sau cu busola mea internă de etică și morală, nu tolerez acea persoană în proximitatea mea. Nu îmi compromit eu valorile, dar accept valorile diferite ale celorlalți. De la distanță.
Fiecare om are un sistem de credințe, fie ele religioase, filozofice sau politice, care filtrează percepția realității. Aceste credințe acționează ca lentile care distorsionează sau carifică felul în care vedem lumea. Pot fi o serie de factori care alterează realitatea, însă, din nou, bara aia de search de pe telefonul fiecăruia poate avea calități magice.
Însă, o toleranță extremă a unei realități alterate poate duce la relativism moral, adică ideea că toate perspectivele sau valorile sunt la fel de valide. Acest lucru poate fi periculos, deoarece elimină criteriile obiective prin care putem evalua acțiunile și comportamentele ca fiind corecte sau greșite. De exemplu, nu putem trata egal un act de compasiune și unul de cruzime, doar pentru a fi „toleranți” față de toate punctele de vedere.
Busola internă de etică și morală nu minte niciodată. Avem nevoie mai mult ca oricând să depunem efort în a redescoperi această busolă, de a ne alinia propriilor valori, fără să tolerăm sau să negociem încălcarea lor. Și atunci, realitatea va înceta să mai fie relativă.
Să avem o săptămână înțeleaptă!
Ne vedem la studio ❤️
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.