Știi deja că îmi plac mult oamenii care își pun întrebări și nu iau totul ca un dat monopolar. Adică oamenii care înțeleg că în ei e și bine, dar e și rău, e și organizare și haos, e polaritate, că altfel nu ar fi în viață. Oamenii care se întreabă măcar odată la juma’ de an dacă nu sunt ei personajul negativ din viața lor. Deci nu îmi plac prea mulți oameni 😅
Dincolo de ego și de faptul că avem câteodată senzația că l-am depășit și că dreptatea noastră este Adevărul pur, în faze extreme ale apărării credințelor și convingerilor noastre, există riscul să rănim alți oameni. Deși vrem să-i salvăm, paradoxal.
Personajul negativ în haina de super erou
Ca nu zic în haină preoțească sau sub veșminte de guru de orice fel: de yoga, nutriție, energie, psihologie, medicină, avocatură, recuperare, whatever. Oricine care lucrează cu oamenii în ideea că îi ajută într-un fel sau altul să își (re)găsească echilibrul în oricare dintre aspectele existenței. Deci, mai mult sau mai puțin o autoritate care automat are acces la subconștient, fie el individual sau colectiv.
De unde știu acești oameni că ceea ce spun și susțin și chiar și ceea ce au învățat este real, cu titlu de adevăr absolut și de nenegociat? De ce își apără atât de mult credințele și convingerile, cu riscul de a răni alți oameni? De ce pozează oamenii în rolul de super eroi, convinși, de altfel că ceea ce a mers pentru ei va merge pentru toată lumea?
Bine, tehnic știu de ce, întrebarea este retorică. Dar un astfel de om se poate transforma oricând în personajul negativ atunci când refuză să recunoască limitările proprii. De fapt, dacă ar fi să definesc cumva răul sau negativul, este aproape întotdeauna ascuns sub masca “băiatului bun”, “pâinea lui Dumnezeu” sau “femeii extraordinare”. Pentru că aceștia, ca și “oaia neagră”, în extrema cealaltă, poartă doar niște măști. Care când cad, Iadul se dezlănțuie.
Cu toții am fost personajul negativ
În propria poveste sau în povestea altcuiva. Vorbesc la persoana I plural, pentru că am fost mult timp în acea zonă neagră pe care o marketam frumos ca lumină și dragoste. Voiam să conving oamenii de credințele mele pentru că eram atât de nesigură pe ele, încât orice “convertire” îmi valida mie convingerile. Și atunci da, eram extrem de toxică în disperarea de a-mi demonstra că am dreptate. În faza mea atee, voiam să conving oamenii că Dumnezeu nu că nu există, dar dacă există e nedrept și că știința este singura cale validă de urmat.
Apoi, în faza mea bisericoasă – care, din fericire pentru mine, a coincis cu începutul practicii yoga – a urmat o fază (infinit mai scurtă, dar a existat) în care voiam să convertesc oamenii la principiile creștinismului. Că e mai importantă treaba asta cu morala creștină decât știința și că cei care erau ca mine în trecut sunt netreziți. Și atunci eram personajul negativ și extrem de toxică cu cei din jur. În numele iubirii, desigur 🙄
Din fericire, de vreo 10 ani a venit faza în care am înțeles că morala e pentru moraliști, că etica este cea care contează, dimpreună cu practica. Pentru că eu eram un teoretician incult care se certa cu alți teoreticieni inculți, dar în alt domeniu 😅 Când mă uit în spate, îmi dau seama cât de prostuță eram, ca să mă exprim elegant. Și sunt destul de convinsă că și peste câțiva ani mă voi uita în spate și voi avea relativ aceeași impresie despre mine. Dar măcar am încetat să fiu personajul negativ cu premeditare.
Binele comun
Mă uit la ce se întâmplă în biserici… încep cu asta, că aici a fost toată lumea măcar o dată 🙂 De unde știi tu care este binele celorlalți? De unde știi că omul din fața ta vrea să fie salvat sau mântuit? De unde știi că nu e fericit așa cum e? Fără copii, fără biserică, fără căsătorie? De unde știi că nu e esențial un om chiar mai bun decât tine, chiar dacă nu respectă anumite canoane? De ce este nevoie să îți folosești atutoritatea bisericească pentru a judeca un om? De ce nu dai un exemplu din fericirea ta?
Nici la terapie, de orice fel, nu e neapărat diferit… De unde știi că omului din fața ta nu i-ar face mai mult rău să își pună niște întrebări? De ce vrei să îl duci în propriul iad al suferinței ascunse bine acolo? De unde știi că vrea să fie trezit? De ce îl judeci că îi e frică? Poate nu e echipat pentru viața asta încă? De ce decizi TU momentul trezirii și omul nu poate să decidă singur sau cu ajutor divin? Dă-i intrumentele și va alege singur dacă le folosește sau nu.
Cu nutriția nu mai vorbesc… Fiecare are o părere. Absolută. Am văzut mulți vegani sau vegetarieni care au renunțat la carne doar pentru a se hrăni cu acte de canibalism energetic din semenii lor. Se aplică și în post 🙂 Ei zic că au renunțat la carne ca să nu mai pape energia fricii, dar au alimentat furia, iar personajul negativ a ieșit instant și a devorat orice vietate care nu le-a validat convingerile. În zona cealaltă, fitnessiști cu proteine, fără proteine, fără carbohidrați, mâncat 3 mese și gustări, fasting, sucuri, whatever.
Medici care blamează grăsimile sau care manipulează oamenii “pentru binele lor”. De la lăsatul de fumat până la lăsatul de yoga – da, există specimene de genul ăsta 😅 Oameni care nu cred în farma și cred în uleiuri și alimente. Oameni care cred în uleiuri și nu cred în farma. Oameni care cred în horoscop și tarot și nu cred în psihoterapie. Sau invers.
Lista poate continua la nesfărșit. Întrebarea mea rămâne totuși aceeași: de unde știi că nu TU ești personajul negativ? Dacă te situezi într-una dintre extreme, de unde ai convingerea că este Calea corectă? De unde știi că e doar o cale? Cum o simți în corp? Cum o simți în suflet? Te face sănătos și plin de viață? Nu contează ce ai învățat la școală și în familie. Eu te întreb din inimă, nu din minte.
Inspiri oamenii și îi apeși pe butoane sau îi faci să depindă de tine? Cred că așa se poate face diferențierea. Nu sunteți pe același vibe? Nu mai sta cu ei la masă, e simplu. Delimitează-te de personaje care nu fac cinste principiilor tale, dar nu mai încerca să îi convertești. Căci atunci ai șanse mari să devii personajul negativ. În povestea lor, oricum vei fi. Dar, din păcate, vei fi și în propria energie.
Extremismul, de orice fel, știu sigur că nu este o Cale de desăvârșire. Și dacă ar fi să mă înșel, prefer eternitatea Iadului decât o lume în care tu să îți aperi convingerile prin acte de canibalism doar ca să ai dreptate.
Namaste!
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.