Suntem aici să iubim, nu să salvăm lumea

Într-o oarecare măsură toți am simțit nevoia asta să salvăm lumea. Să salvăm oamenii, animalele, să combatem încălzirea globală, să simțim că facem ceva important, să dăm un sens vieții.

Complexul salvatorului este atât de pervers în fiecare dintre noi, încât reușește să păcălească mentalul prin justificări aparent coerente: e mai bine pentru tine, e mai bine pentru omenire, așa devenim mai buni, ne validăm în ochii noștri și ai celor din jur. E un strigăt de ajutor. Pentru că salvatorul are nevoie să fie salvat. Văzut. Apreciat. Validat.

Salvăm lumea iubind-o

Citeam mai devreme pe net un citat drăguț cu autor necunoscut: “lumea nu are nevoie să fie salvată, are nevoie să fie iubită. Așa o salvezi”

Iar din mental și din energia lui “vreau” nu ai cum să iubești. Înainte de a te arunca în salvarea cuiva (om, animăluț sau cauză), vezi care parte din tine vrea să facă asta. Raționalul sau emoționalul? Deseori se cam bat cap în cap.

Compasiunea este o virtute absolut admirabilă, dar în momentul în care începi să te identifici cu obiectul salvării și te încăpățânezi să se lase salvat, deja ai o problemă.

Iar problema e la tine, nu la cel care nu vrea să fie salvat

Nevoia de salvare, de așa-zisă protecție ascunde, de multe ori, nevoia de a fi văzut. De a demonstra că meriți să exiști. Și știi tu că eroii primesc laude și atenție chiar și după ce nu mai sunt în viață.

Ce încerci să faci, de fapt, este să le demonstrezi celor care ți-au spus lucruri dureroase, celor care te-au criticat, celor care nu ți-au dat atenția de care aveai nevoie, că se înșeală. Ceri în continuare atenție, dar o faci prin fapte mărețe. Ele îți consumă timp, energie și, deseori, o mare parte din suflet, dar crezi în continuare că rolul de martir/erou îți va aduce atenția după care tânjești.

Oamenii au nevoie să fie iubiți

Și animalele la fel. Și tu la fel. Oamenii nu au nevoie să le dai lecții de morală, să îți sacrifici timpul și sufletul pentru a demonstra că meriți. Au nevoie să le fii alături și să îi asculți fără să îi judeci. Să le accepți imperfecțiunile, să le dai toată atenția ta în momentul interacțiunii cu ei. Oamenii nu au nevoie de eroi, au nevoie de oameni.

Nu salvăm lumea prin acțiuni, decizii, hei-rup și forțări. Salvăm lumea prin simpla noastră existență și validare a umanității din fiecare dintre noi.

Dacă ți-ai acorda ție toată atenția pe care vrei să o atragi asupra ta prin faptele pe care le faci și vorbele pe care le spui, nevoia asta de validare ar dispărea aproape imediat. Dacă nu ai mai fugi de propriile dureri și probleme prin identificarea cu ale altora, ai înțelege că ești singurul în măsură să se valideze.

Dacă te-ai uita în oglindă un timp mai îndelungat, ce ai vedea? Bucurie și împăcare sau critică și suferință?

Ține-ți oamenii dragi aproape

Dacă te lași absorbit de probleme mai mult sau mai puțin existente ale lumii, vei uita de cei mai importanți. Pentru că cea mai importantă persoană din viața ta este întotdeauna cea care se află în fața ta. Când decizi să ai o interacțiune cu un om, ideal este ca TOATĂ atenția ta să se ducă spre acel om. Indiferent de ce îți rulează în fundal. Iar dacă omul din fața ta nu merită toată atenția, atunci ce caută în fața ta? 🙂

Am mai dat exemplul ăsta într-un articol și inclusiv în seminarul de astăzi. Îți mai aduci aminte de lockdown? De ce ai simțit atunci? De felul în care aveai grijă ca celor dragi și mai vulnerabili să nu le lipsească nimic? Cum îți sunai mama și prietenii să te asiguri că sunt bine fizic și mental? Cum ai devenit atunci deodată uman și recunoscător cu fiecare telefon cu vești bune? Cum conta doar ca oamenii să fie bine și să trecem împreună și peste asta?

Ce s-a schimbat între timp? Crezi că ai revenit la normalitate? Aceea era normalitatea, nu cea în care ești absorbit de orice altceva. Nu cea în care primează convingerile tale, ego-ul, socialul, validarea exterioară a existenței tale.

Lumea are nevoie să fie iubită, nu salvată 🙂

Namaste!