Toate la timpul lor

Timpul este cea mai prețioasă resursă energetică pe care o avem în viața asta. Și singura care nu se poate regenera, din păcate. Ok, pierzi bani, îi faci, pierzi oameni, vin alții, pierzi energie, te odihnești și te refaci. Dar dacă pierzi timp, acesta nu se mai întoarce. Poate viețile următoare, dar și atunci o iei de la capăt, că nu ai știut ce să faci cu timpul tău viața trecută.

Tu cu ce îți "omori" timpul?

Asta cu omorâtul timpului mi se pare cea mai horror expresie pe care o poate folosi cineva. De ce ai vrea să omori ceva ce nu îți e în control, e pe termen limitat și, dacă vrei ceva quality de la viața asta, oricum nu îți ajunge prea mult? Și chiar dacă nu folosești expresia asta, oricum îl omori într-un fel sau altul. Cu discuții sterile, cu anturaj dubios, cu evenimente la care nu ai chef să te duci, dar te duci, cu binging de seriale, de mâncare, de ce vrei tu cu titlu compulsiv.

Timpul acesta care ți-a fost dat este dat strict pentru îmbunătățirea ta, ca om. Să te descoperi, să vezi ce demoni ai, să te împrietenești cu ei, să îi stăpânești și să îi aduci pe calea cea bună. Timpul în viața asta ți-a fost dat să îți duci la capăt – sau aproape de capăt – scopul. Nu poți să crezi că te afli întâmplător pe planeta asta și nu există un scop. Asta ar însemna că trăiești în haos, ceea ce, din oficiu, îți va aduce frustrare și suferință.

Și atunci, de ce îți irosești timpul pe acțiuni sau inacțiuni care nu au nimic de-a face cu găsirea scopului? De ce te surprinde când viața îți dă una peste ceafă să te trezească? De ce crezi că “ți se întâmplă numai ție” toate boalele pământului? De ce timpul tău se duce către satisfacerea imediată a plăcerilor sau către validarea socială? De ce petreci ore întregi în fața oglinzii sau cu prieteni mai slabi de înger decât tine doar ca să te simți tu deștept și împlinit?

Auto-limitarea

Mai există și extrema cealaltă, ca parte a dualității. Acel “lasă, că avem timp” care susține procrastinarea și auto-amăgirea. Sau preferata mea, “toate la timpul lor”. Da, de acord, dar nu suntem noi, oamenii, cei care decid care este timpul lor. De noi depinde povestea cu acțiunile și inacțiunile, iar mai departe va decide o putere mai înaltă dacă rezultatele apar așa cum ne-am dorit sau nu. Este explicat totul în Karma Yoga.

În fiecare vorbă din aceasta “de duh” se află câte un adevăr. Problema este că vorbele astea pline de înțelepciune au fost atât de mult folosite și tăvălite în scopuri profane, încât și-au pierdut din valoare. De fiecare dată când aud pe cineva că spune “cum o vrea Dumnezeu” fără să depună vreun minim efort să facă ceva, mă abțin cu greu să nu comentez. La fel cu expresia “Dumnezeu e sus și vede”, eventual ca amenințare. E ca și când mi-ai spune că vii cu tac-tu la școală că am râs de tine în pauză. Nu, Dumnezeu este în inimă, nu este într-un sus imaginar și da, vede. Dar a văzut demult, nu cred că-L mai suprinde ceva.

Relația cu Dumnezeu

Ca să fac o sinteză foarte aplicată social, relația oamenilor fericiți cu Dumnezeu este una interioară, bazată pe iubire și acceptare. Relația oamenilor nefericiți și frustrați, este una exterioară, bazată pe frică și pe pedeapsa divină. Oamenii care trăiesc în inimă trăiesc cu iubire, înțelegând că orice acțiune are consecințe karmice. Oamenii care se bazează pe un salvator exterior, trăiesc cu teamă, dependență și furie atunci când li se pare mai simplu să dea vina pe o nedreptate divină (de parcă ar exista), în loc să accepte consecințele timpului pierdut.

Relația cu divinul va defini automat și relația cu timpul, cu oamenii, cu banii, cu ce vrei tu. Când și dacă vreodată îți aduci aminte că ești mai mult decât un make-up bine pus, mai mult decât un rol social, mai mult decât ceea ce faci la job, îți vei asuma o altă responsabilitate a timpului, a acțiunilor și a deciziilor tale. Nu vei mai aștepta o minune de Sus, pentru că în susul spre care te uiți tu nu e nimeni. Este doar o viziune iluzorie, care se va termina într-o suferință iluzorie.

Este adevărat că atunci când nu te mai uiți în exterior, treaba e nasoală. Nu mai poți să fii nici victimuță, nici nu mai alergi după traume din copilărie, nici nu mai sunt oamenii răi că nu stau să îți asculte vrăjelile, nici țara nu mai e de căcat, nici orașul nu mai pare așa nasol. Dar câștigi putere. Câștigi demnitate. Câștigi înapoi timpul care ți-a mai rămas pentru a face ca viața să conteze. Câștigi împlinire și fericire permanentă.

Namaste!