Ți-am tot vorbit despre schimbare și cum se întâmplă ea din interior spre exterior. Și aici, și la studio. Ți-am vorbit și despre dorințe și despre cum ești co-creator al propriei vieți. Ți-am explicat că sufletul îți este ghid, far, profesor și maestru. Și, câteodată, de-a lungul anilor în stările mele de oboseală și deznădejde m-am tot întrebat de ce continui să vorbesc despre asta. Apoi, am dat peste aceste poze și mi-am reamintit de ce 🙂
Sufletul se cere manifestat
Fac yoga de aproape 10 ani. Zi de zi, fără oprire. E parte din mine, la fel ca respirația. Atunci când am început practica, am crezut că foarte rapid se va vedea “versiunea mea mai bună”, “lumina”, sau orice alt clișeu folosit zilele astea în curentele spirituale. Am crezut că sufletul mă va lua pe sus și mă va duce “la loc cu verdeață” fără să întâmpin dificultăți, fără să mă mai lovesc de praguri, într-o viață roz și fără norișori. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă, dar nu conform scenariului inițial din capul meu.
Pentru că mintea poate întuneca sufletul atât de mult încât să creeze din orice umbră o proiecție a convingerilor tale. Mintea umană are tendința de a căuta validări ale convingerilor, iar atunci când nu le primește, cataloghează acel lucru ca fiind fals sau demonic sau whatever, în funcție de convingeri. Când începe să primească acces la tărâmuri nevăzute, mintea îi spune că a luat-o razna sau formează noi fantezii care să valideze “noul eu”.
Doar că acel “nou eu” nu există. Este o poveste foarte frumos marketată de cum te schimbi tu și devii miezul. Dar ca să devii miezul, nu ai nevoie să te schimbi, ai nevoie să arzi, să anulezi, să desființezi tot ceea ce credeai că știi despre tine, despre ceilalți și despre viață, în general. Ai nevoie să te întorci la “vechiul eu” cu care ai venit pe lumea asta și să dezvolți acolo toate acele daruri pe care le-ai primit odată cu sufletul. Nu ai nevoie de o nouă versiune a ta, de un nou soft, ci de un upgrade pe care ți-l dai din când în când. Iar upgrade-ul se face prin eliminare, nu prin adăugare. Când moare o parte din tine, din ceea ce erai, devine vizibilă o nouă parte din suflet și tot așa, până se face reîntregirea.
Toți înțelepții îți vorbesc despre moartea în viață. Iar moartea, așa cum o vedem noi, muritorii, presupune pierdere. Presupune renunțarea, de bună voie sau neavând încotro, la ceva oricum supus modificării, transformării. Pentru că, în toată ecuația asta, sufletul este neschimbat și nemuritor. Poate doar alterat de minte și de auto-importanța pe care ne-o dăm noi, oamenii. Unii au înțeles greșit povestea asta cu renunțarea și au mers pe cartea sacrificiului. EU mă sacrific pentru X sau pentru Y, în speranța că voi primi puncte bonus sus la Șefu pentru martiriul la care m-am supus. Alții n-au înțeles nici măcar asta 🙂
Ce îți cere sufletul?
Din fericire pentru mine, sufletul meu a fost suficient de vocal și de insistent în a se face auzit, chiar și în momentele în care nu eram conștientă de existența lui. Din nefericire, el s-a făcut auzit prin somatizări, prin dureri sau prin dor. Un dor de neexplicat, peste care deși am trecut, nu îl pot uita. Acea chemare viscerală de a mă întoarce la suflet, de a-l asculta și de a-l urma cu orice preț.
Și, oricât de mult ți s-ar spune că este doar o chestiune de decizie și că de mâine poți să fii tu și să fii fericit, este doar teorie. În practică, șanțurile mentale pe care le-au format credințele și convingerile te pot ține suficient de departe de integritatea sufletului. Ai nevoie de muncă, de remindere în fiecare zi, de a nu uita obiectivul spre care ai plecat odată cu decizia. Ai nevoie de răbdare și de înțelegerea că povestea asta cu descoperirea sufletului poate dura chiar și o viață întreagă. Depinde, mai degrabă, la ce ești dispus să renunți și cât de repede ești dispus să o faci pentru a ajunge la esență.
Mi-au trebuit ani de zile pentru a înțelege că nu e greu nici să renunți la oameni, nici la joburi, nici la bunuri materiale. Cel mai greu este să renunți la mentalitatea ta actuală, indiferent de cât de nocivă s-a dovedit a fi. Și tot atât mi-a trebuit să înțeleg că NU faci compromisuri cu conștiința, cu valorile tale, cu sufletul. Orice se poate compromite, mai puțin ceea ce simți prin fiecare celulă a corpului tău de muritor.
Nu poți să negociezi compromisuri cu binele, cu răul, cu iubirea, cu ura, cu frica sau curajul. Nu le dai tu forme personale și relative. Ele sunt deja foarte bine definite, nu există relativitate pe Adevăr, pe Iubire sau Legi Universale. Nu sunt legile tale, adevărul tău, principiile tale. Ori aderi la ele așa cum le-a lăsat Șefu’, ori ești supus consecințelor propriei ignoranțe. Ești co-creatorul vieții tale, nu Creatorul Universului. Nu ești în poziția în care să faci legi sau să ai păreri despre Legile Universale. Le cunoști, le respecți și atât.
Ești suma dorințelor tale
Odată cu workshopul de manifestare a dorințelor de la studio, mi-am făcut și eu o introspecție. Suntem suma dorințelor noastre, iar felul în care arată viața noastră acum este strâns legat de acele momente cu o maximă încărcare emoțională în care am spus “vreau asta”. Cu cât emoția a fost mai puternică, cu atât “asta” s-a manifestat mai repede. Dacă emoția a fost frică, am manifestat frică, dacă emoția a fost bucurie, manifestăm bucurie.
Apoi, am dat peste aceste fotografii și, odată cu ele, peste revelația că m-am rugat cu cerul și cu pământul pentru tot ce am acum. Am avut dialoguri infinite cu Șefu’ pentru a-i explica cu subiect și predicat cum caut eu fericirea și liniștea. Am luat forma sufletului meu, atât fizic cât și subtil, iar asta se vede oricât de orbit/ă ai fi de convingerile tae.
Am vorbit despre mine, ca să nu vorbesc despre tine. Dar uită-te în oglindă să îți vezi propria transformare.
Nici o formă de intervenție estetică nu îți va da strălucirea aceea pe care ți-o dă lumina sufletului atunci când începe să se vadă. Am văzut-o și la mine, dar și la oamenii de la studio. Nimic nu este mai frumos pe lumea asta decât un om fericit și împlinit. Un om care nu mai are nimic de pierdut pentru că, paradoxal, a câștigat totul.
Namaste!
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.