Dacă ar fi să cauți un singur cuvânt care să descrie trăirea ta cea mai intimă pe drumul acesta al Cunoașterii și al descoperirii, acel cuvânt ar fi dorul. Starea în care ești oarecum melancolic, ți-e dor de ceva, dar nu prea știi de ce, cauți ceva, dar nu prea ți-e clar ce anume, nu prea știi clar nici ce vrei de la viață, dar ți-e dor de cum ai vrea să te simți.
Probabil că nu are sens dacă stai să analizezi rațional, dar dorul nu are nici o legătură cu rațiunea. Această parte a mentalului este extrem de limitată, pe când dorul este ceva infinit, intens și poate produce emoții extreme.
Dorul doare
Nu știu dacă ai simțit vreodată dorul acela visceral. Starea aceea în care fiecare celulă din corpul tău vibrează de dor, și o simți în fiecare organ, pe piele, în sânge și în lacrimi. Este starea extremă a dorului, punctul culminant în care toată ființa ta nu vrea și nu mai poate fără. Fără ce? Fără acea stare după care tânjești, de fapt și nu știi să o descrii.
O să îi spunem generic iubire. Starea de echilibru, regăsirea, energia vitală, motivul pentru care tu exiști pe acest pământ. Este o combinație între fascinație, recunoștință, înțelegerea scopului, bucuria de a trăi în această stare a conștiinței. Normal că doare în momentul în care ieși din perfecțiune, din această stare. Durerea este, de fapt, un strigăt de ajutor, un semnal de alarmă că te-ai îndepărtat de traseu și este nevoie să te întoci la tine.
Ce îți lipsește?
Îți lipsește starea aceea fără griji, fără gânduri, fără atașamente. Starea în care spațiul și timpul nu mai există. Ai observat și tu că există oameni în compania cărora timpul nici măcar nu se comprimă, se dizolvă de-a dreptul. Nu știi când au trecut cinci minute, cinci zile sau cinci ani. Sunt oamenii care îți oglindesc cel mai frumos iubirea și lumina sufletului. Dar nu este despre ei, despre oameni, ci este despre tine. TU îți lipsești. Dorul pe care îl simți în toți porii este dorul de tine, de cine ești tu atunci când lași iubirea să îți circule prin vene.
Ți-e dor de tine, de cine ești tu cu adevărat. Dincolo de statut, de realizări, de profesie, de rolul familial pe care îl joci, ți-e dor nebun de cine ești. Câteodată nici nu știi acest lucru, ai tendința să vrei mai mult și mai mult, justificând performanța ca o parte a evoluției. De fapt, vrei mai mult pentru ai senzația falsă că asta ar compensa cumva dorul. Te îngropi în muncă, în vacanțe, în ieșiri cu prietenii sau în achiziții valoroase, sperând să fie diversiuni suficient de eficiente pentru a-ți mai alina dorul. Însă în loc să îl aline, îl intensifică.
Dacă te-ai opri o clipă din dinamica asta performantă să te întrebi de ce faci toate astea, cum ar fi? Normal că nu o faci, pentru că răspunsul ar aduce cu sine ceva spasme de trezire. Dar scopul dorului fix acesta este: să te zguduie suficient încât să te trezească din visul “vieții de succes” după care alergi.
Succesul sufletului tău este să îți creezi o viață din care nu mai simți nevoia să fugi sau să te retragi. O viață în care continuitatea și așa-zisa rutină nu te obosesc, ci te hrănesc. O viață în care unicul tău scop este să iubești. Să faci ceea ce iubești, să ai în preajmă oameni pe care îi iubești cu adevărat și îți răspund cu aceeași iubire și acceptare. O viață în care orice clipă pe care o trăiești este la superlativ, iar dacă ar fi să mori mâine, nu ai regreta nimic, pentru că ai trăit cu adevărat. O viață intensă în iubire, fără dor și fără durere. Acesta este succesul.
Decontaminarea
Pentru a visa măcar la o astfel de viață, este imperios necesar să înțelegi cine ești tu acum. Dacă mâine ai rămâne fără familie, fără prieteni, fără job, fără statut, dacă nimeni nu ar mai știi cine ești, tu ai avea idee cine ești cu adevărat? Dacă mâine ai pierde tot ce ai acum, ce ar rămâne din tine?
Cam de aici pleacă procesul acesta de auto-cunoaștere. Până nu vei face munca serioasă de auto-interogare și de introspecție, dorul nu se va potoli. Vei fi tentat tot timpul să cauți o vină în exterior pentru insatisfacțiile și frustrările tale. E de vină partenerul, e de vină societatea, șeful, universul, mercur retrograd. Orice vină externă este mult mai ușor de digerat decât asumarea responsabilității că ai deviat de la traseu. Nu e nimeni de vină că tu ai ales la un moment dat să le trăiești viața altora decât să fii fericit în a ta.
Însă atunci când îți faci curaj să te uiți în interior și să vezi cine ești tu acum, unde ai blocaje, ce mentalități sunt contaminate de propriile convingeri sau de cele ale societății, unde ai deviat, în ce sau în cine te-ai pierdut, vei începe să simți cum dorul diminuează. Alarma interioară nu mai sună la fel de tare, pentru că ai început deja să te îndrepți spre esență.
Vestea bună în tot procesul ăsta este că și Universul, Dumnezeu sau cum vrei tu să îi spui, te va ajuta să te întorci în echilibru. Se vor naște circumstanțe care să te readucă acolo unde îți este locul. Vestea proastă este că nu o să îți placă. Vei pierde oameni, vei pierde joburi, vei primi lecții care includ pierderi, câteodată majore. De fapt, vei pierde fix rolurile cu care te identificai cel mai mult. Pentru că te-ai îndepărtat atât de mult de esență, încât rolurile te-au absorbit cu totul.
Dacă înveți să privești în cheia asta evenimentele majore de viață, vei ajunge încet-încet să nu mai privești oamenii ca pe posesiuni, ci ca pe oglinzi care să te readucă pe traseu. Unii vor oglindi ce e mai frumos în tine, alții îți vor arăta unde mai ai de lucrat.
Namaste!
Table of Contents
Realitatea relativă
De fiecare dată când viața mă forțează să îmi scot nasul și fizicul din “bula” mea de oameni, realitatea mă lovește în toate plexurile nervoase
Aroganță sau încredere?
Este o linie foarte fină între aroganță și încredere în sine. Bine, fină pentru cei care își dau șansa să observe mediul și să se
Ahimsa – Să nu faci rău
Mi-am adus aminte că la începutul drumul meu de predare, indiferent că era vreo școală de yoga sau sesiuni regular, dădeam teme săptămânale pentru acasă.