În urmă cu un an de zile, m-a sunat un prieten colaborator revoltat să mă roage să scriu un articol despre “trauma mă-tii”. Am râs, l-am scris frumos și decent și am crezut că este doar o fază prin care trece un anumit segment al populației. Dar nu este doar o fază, este o religie de-a dreptul. S-a dezvoltat o sectă, un curent al victimizării și al căutării vinovaților în exterior, în detrimentul asumării puterii personale.
În ultima vreme am văzut din ce în ce mai mulți oameni intrați în bucla asta a aruncării vinei și în rolul de victimă. Evident că numai victime nu sunt oamenii în cauză, sunt doar niște indivizi blocați în trecut, în căutarea vinovaților pentru eșecul lor în viața de adult. Iar atunci sunt de vină sigur părinții, îngrijitorii, oricine ar putea să îi exonereze de responsabilitatea vindecării.
O religie a dramei
Pot să abordez subiectul ăsta cum vrei tu. Din punct de vedere spiritual, cărțile sfinte spun că drama este doar o chestiune de percepție. Percepi că ți s-a întâmplat ceva nasol doar pentru că nu a ieșit cum voiai tu. Cu cât îți doreai mai mult acel lucru, cu atât drama e mai mare dacă nu iese. Și atunci tragi singur concluziile egotice, că oamenii sunt răi, că nu ești suficient de bun, că ai fi putut mai mult, te încarci de regrete și amărăciune care se vor vedea destul de curând în sănătatea ta fizică.
Pot să îți mai spun – și eu și orice preot sănătos la cap – că singura cale de ieșire din bucla victimizării în care ai intrat este meditația/rugăciunea. De mii de ani nu s-a găsit un instrument mai eficient, așa că dacă îl afli tu în ședințele de coaching sau terapii dubioase, anunță-mă și pe mine, te rog. Până atunci, dacă îți dorești cu adevărat vindecarea, o ai la super îndemână și e aproape moca 🙂 Plătești doar cu timpul tău.
Pe de altă parte, degeaba abordăm subiectul așa. Nimeni în tiparul de victimă nu vrea să audă că nu are dreptate. Că doar de aia e victimă, să aibă dreptate sau dacă nu are, să i se facă. Doar nu a suportat degeaba atâția ani de energie joasă fără să i se pună măcar bazele unei statui. Ce nu știe victima este că perpetuarea acestei energii nu va atrage nimic altceva decât prădători. Vei atrage întotdeauna o energie opusă, în special în relația de cuplu, care să te completeze. Dacă tu refuzi să îți iei viața în propriile mâini, va veni altcineva să facă asta pentru tine.
Doar că acel altcineva, îți va contura viața conform propriilor nevoi și valori. Nu, nu o să o facă așa cum vrei tu, pentru că tu ți-ai pierdut dreptul ăsta odată ce ți-ai cedat puterea. Nu merge și cu sufletu’-n Rai.
Cultul coachingului
Psihoterapeuți de școală veche nu prea mai sunt. Oameni cu discernământ, care să distingă informația reală și utilă de vrăjeală de cabinet care să țină clientul agățat, la fel, mai puțini. Majoritatea o ard acum cu această religie a traumei. Cum ‘traumele” te conduc, te definesc, sunt călare pe hamsterul și piticii din capul tău. Deci, ai nevoie de un milion patru sute de ședințe de terapie, ca să înveți să te comporți ca un adult responsabil care ești 🙂 Îți sună cunoscut, nu?
Dacă aș sta să fac o listă cu nume și prenume a tuturor prăjiților care spun că vindecă oamenii (și alopat și alternativ), nici nu știu cine ar ocupa primul loc la ignoranță. E bătaie mare pe impostura number one. Poate doar să evaluez în funcție de foști pacienți de-ai lor care vin la studio și sunt pierduți în propria lor viață. Din păcate, realitatea din teren arată fix așa. Această religie a victimizării a făcut mai mult rău decât bine și și-a dovedit deja limitele.
Din păcate, curentul continuă. Sunt conferințe, congrese, seminarii despre psihologia traumei. Nu am nimic cu omul, în nivelul lui de conștiință e ok, dar să îl ridici la grad de guru pe Gabor Mate, doar pentru că te identifici cu traumele lui, e deja prea mult. Da, l-am citit și eu, dinainte să fie mainstream. Da, am rezonat în unele aspecte. Dar, în același timp, am simțit o senzație de rău și de greață citindu-i cărțile din vibe-ul în care au fost scrise. Și după cum ți-am mai spus, dacă ceva simți că îți face rău, nu este pentru tine.
Nu există “răscolire” într-o terapie eficientă și corectă. Există o creștere subtilă și constantă a nivelului de bine, o echilibrare a emoționalului, o recalibrare energetică vizibilă în sistemul nervos și nu numai. Nu, nu e rău înainte de a fi bine. E bine când crești ușor dar sigur, nu când pendulezi din bine în rău. Nu trebuie să îți blochezi toate articulațiile sau să îți dai mațele afară ca să ai senzația că “ai scos răul”. Nu ai de unde să îl scoți, e parte din tine. Cel mult, poți experimenta lacrimi de de recunoștință și inspirație atunci când ajungi într-un punct culminant al evoluției tale.
Trauma mă-tii
Această religie a traumei văd că duce cel mai mult spre părinți. Da, ok, are sens într-o oarecare măsură, copilul merge pe pilot automat până la vârsta de 7 ani cel puțin, deci va face ce a văzut în casă. De aceea se numesc cei 7 ani de acasă. Da, la fel de adevărat este că se vor dezvolta niște tipare subconștiente care vor duce la decizii similare cu ale unuia dintre părinți la un moment dat în viață. Dar să ajungi la 40, 50 de ani și să dai vina pe mami pentru ce s-a întâmplat acum 100 de ani, e cel puțin jenant.
Ce nu mai spun oamenii aceștia (membrii cultului traumei) este că orice poate fi un factor declanșator pentru un copil. Că nu i-ai dat suzeta la 5 ani sau că un coleg de la grădi nu a vrut să se joace cu el. Sau că nu l-ai lăsat să fumeze un joint la 7 ani. Orice își dorește copilul cu ardoare – fiind hedonist prin definiție – și îi este refuzat, va declașa o traumă de respingere. La fel cum o traumă de abandon se poate declanșa atunci când chițăie că are nevoie de tine și tu ai nevoie să te duci la muncă, să faci bani de pampers. Iar 40 de ani mai târziu, va găsi un coach care să îi rezolve traumele și să îi spună că TU ești de vină pentru că el nu s-a maturizat.
Genul acesta de oameni îmi apasă și mie tare mult butoanele. Pentru că mi se pare că îngreunează teribil munca oamenilor buni, care vor să crească și nu știu de unde să pornească. Și atunci, dau peste câte un membru din această religie a victimizării și sunt prinși. Oricât de puternic și sănătos ai fi, dacă cineva îți vinde povestea că este altcineva vinovat pentru eșecurile tale, îl vei crede. Și vei continua să îl plătești ca să îți ambaleze frumos iluzia victimizării, pentru că întotdeauna e mai frumoasă povestea în care alții sunt vinovați și tu ești un sfințișor imaculat. Este ceea ce Marx numea “opiu pentru mase”, referindu-se la politică și religie.
Nivelul de conștiință
Revenind la ale noastre acum, toată eliberarea de tipare, de tendințele altfel naturale ale minții umane, se poate face doar prin introspecție. Meditație, rugăciune, introspecție, cum vrei să îi spui. Scopul este același: ridicarea nivelului de conștiință în așa fel încât să te împuternicească. Să înțelegi că ești propriul regizor al vieții tale și că tot ce s-a întâmplat până acum a fost să te aducă în punctul în care îți bagi mințile în cap și îți trăiești viața după propriile valori, reguli și principii.
Vei găsi atunci o stare de bine, de echilibru, o stare neutră. Care va apărea cu intermitențe la început, pentru că nu vei ști ce să faci cu ea. Ești încă dependent de drogul victimizării sau al maniei. Tu știi că fericirea arată altfel, pentru că nu ai cunoscut-o pe cea reală până acum. Așa că starea asta de echilibru va apărea o perioadă, după care te vei întoarce în vechile tipare. Și tot așa, până când va deveni permanentă.
Este motivul pentru care oamenii se și apucă se și lasă de yoga. Se caută pe ei, apoi mintea îi trage înapoi, iar se caută și tot așa. Până când realizează că au căutat degeaba în exterior. Nu există vinovați, nu există victime, nu există salvatori, nu există nimic în exterior care să le dea mură-n gură ce caută ei. Dar face parte din căutare și rătăcirea aceasta 🙂
Namaste!
Table of Contents
Karma succesului
Cred că succesul și karma sunt două dintre cele mai marketate concepte din industria asta a spiritualității. Pentru că da, a devenit o industrie, unde
Cine îți e dușmanul invizibil?
Din toate întrebările esențiale și existențiale pe care ți le-ai pus vreodată, ți-a trecut prin cap să identifici dușmanul invizibil din viața ta? Presupunând că
Limbajul sufletului
Ca de obicei, dilema mea interioară se referă dacă a luat-o lumea razna sau doar am început să văd eu mai clar cum e lumea,