Fie că suntem sau nu conștienți, cu toții ne aflăm pe un drum. Unii îi spunem resemnați soartă, alții îi spunem, plini de speranță, destin. Oricum i-am spune, călătoria fiecăruia dintre noi este ceva extrem de personal, chiar intim. Cu voci interioare, cu dialoguri spumoase, cu conflicte între lumi. Călătoria aceasta interioară este întotdeauna condimentată și plină de evenimente. Doar felul în care ne raportăm la ea diferă.
De obicei, oamenii pleacă pe drumul acesta după un eveniment major în viață. Un deces, un divorț, o afecțiune care le amenință integritatea fizică sau mentală. Un șoc. Călătoria începe într-un moment T în care îți rescrii contractul cu sufletul pentru că ai fost cumva forțat/ă de viață să faci asta. Așa ajung oamenii la terapie, la biserică sau la yoga, de cele mai multe ori. Când își dau seama că s-au abătut de la traseu și că există un “dincolo” față de ceea ce știu deja.
Călătoria cu provocări
Știi poveștile sau basmele care vorbesc despre un erou care pleacă într-o călătorie de salvare – că e ea prințesă sau regat sau whatever? Niciodată eroul nu este susținut și aplaudat de urmăritorii lui. Ba chiar nimeni nu crede îl el, părinții și cei apropiați îi spun că e o nebunie, că e periculos, că nu are nici o șansă la salvare. Și, cu toate acestea, eroul din poveste pleacă la drum. Mai cu inima stânsă, mai cu ceva teamă, mai cu piedici. Este arhetipul pe care îl vedem în orice fel de poveste care ne fascinează.
Și ne fascinează pentru că, undeva, în adâncul nostru, și noi vrem să avem curajul să facem asta. Este povestea de succes care ne dă întotdeauna speranță. În călătoria asta despre care îți vorbesc acum, se întâmplă același lucru. Alegi să îți deschizi propriul business, să îți dai demisia, să divorțezi, să te muți în munți, în general să faci ceva care să schimbe complet paradigma în care te-ai împotmolit. Și atunci, ți se spune că ți s-a urât cu binele. Sau că nu ești capabil/ă. Sau că nu o să prosperi, în general, căci oamenii au tendința să își proiecteze propriile limitări pe eroi.
Dar tu înțelegi atunci că orice drum care contează, chiar dacă este doar o excursie scurtă, se face “în ciuda a…”, și nu “pentru că…”. Aproape nimeni nu a plecat la drum să facă lucruri mărețe având susținere și ajutor și că a crezut cineva în el/ea. Desigur, au existat oameni temporari, providențiali, care au dat semnalul că este pe drumul ccel bun. Dar călătoria spre măreție – mă refer la cea a sufletului – se face singur/ă. Se face cu dezamăgiri, cu provocări, chiar și cu îndoieli. Dar se face.
Și uite așa, pe măsură ce avansezi pe Calea pe care ai ales-o, începi să capeți și calitățile unui erou. Și cea mai mare dintre ele, începe să prindă și ea viață: ai observat că reușești să vezi frumusețea acolo unde alții văd urâțenia. Ai început să îți asculți sufletul, să devii mai conectat cu intuiția. Știi că mergi în orb, nu știi exact care este destinul, care este scopul, care sunt mijloacele prin care vei ajunge acolo. Căci nu știi unde este “acolo”. Căci destinul nu ți se dă la începutul călătoriei, ci după ce ești testat în toate aspectele vieții 🙂
Creștere vs Transformare
Când încă te mai joci de-a călătorul, susții că ai nevoie de creștere. De fapt, în noua lume, observ că oamenii au devenit foarte atașați de conceptul acesta de creștere. Însă creșterea este exact asta: un concept mental. Ok, vrei să evoluezi, deci să amplifici o mentalitate pe care o ai deja și nu te-a adus neapărat într-un loc cu verdeață. Dacă vrei totuși să vezi schimbări reale în realitatea ta imediată, ai nevoie de transformare. Chiar de transfigurare. Creșterea mentală nu este suficientă. Ai nevoie să renunți la cine ești și la cine crezi că ești, ca să poți deveni complet.
Călătoria se referă fix la acest lucru. Da, vine adesea când omul este bolnav, încearcă drumul, dar pică testele de la începutul lui. Adică omul vrea să ajungă acolo, la vindecarea miraculoasă, absolută, apre o îmbunătățire, apoi omul revine la vechea mentalitate, la vechile obiceiuri, la confort. Iar confortul te îmbolnăvește. Te omoară. Nimeni nu a trăit o viață în măreție și confort. Sunt pur și simplu incompatibile.
Când intră pe drum, oamenii au tendința să caute “de ce-ul”, trauma, vinovații de traumă, să aibă o scuză pentru comportamentul lor: traume intrauterine, extrauterine, traumă de abandon, de respingere și alte povești care să le dea o scuză. Nu caută mesajul din spatele evenimentelor, nu vor să vadă că atunci când apare trauma de abandon, TU te-ai abandonat pe tine, ți-ai abandonat sufletul și aceea lumea, ca o oglindă, te va părăsi până când vei înțelege să nu mai uiți de tine. Sau că trauma de respingere se referă la incapacitatea ta de a accepta toate părțile din tine.
Când apare chemarea spre această călătorie, ai nevoie să nu o mai pui pe mute. Nu mai căuta scuze, căci vocea aceea din interior nu o să tacă niciodată. Doar oportunitățile vor veni mai rar. Dar sâcâiala aceea internă nu se va opri. Plus că nu poți să stai să aștepți să ți se întâmple transformarea. Trebuie să te duci după ea, să o faci să se întâmple, să iei ce ți s-a pus deoparte acolo Sus.
Iar ca să ajungi în locuri în care nimeni nu a ajuns, este nevoie să devii fix asta: nimeni. Nimeni legat de ego, de putere, de dorința ta de a-ți fi validată excelența sau specialitatea. Abia când devii nimeni, poți deveni orice 🖤
Noi ne vedem la studio. Indiferent unde te afli în călătoria ta 🙏
Namaste!
Table of Contents
Potențialul uman și corpul somatic
Una dintre cele mai vandabile expresii din industria new age este nelimitarea potențialului uman. Am văzut această expresie dusă la extrem de nenumărate ori, în
Karma succesului
Cred că succesul și karma sunt două dintre cele mai marketate concepte din industria asta a spiritualității. Pentru că da, a devenit o industrie, unde
Cine îți e dușmanul invizibil?
Din toate întrebările esențiale și existențiale pe care ți le-ai pus vreodată, ți-a trecut prin cap să identifici dușmanul invizibil din viața ta? Presupunând că