Tot râdem noi la studio de sloganul iubire și lumină, dar dincolo de caterinca de penibil, până la urmă, la asta se rezumă oricce practică psiho-spirituală: la iubire. Dar nu este nici iubirea accea din filme, nici iubirea de sine, nici iubirea față de o forță exterioară căreia i te adresezi cu Dumnezeu, Univers, Șefu sau oricum îi mai spui tu. Ci despre o stare anume, în care ai inima deschisă, pregătit/ă pentru ce e mai rău, dar sperând și visând la tot ce e mai bun.
Pot să înțeleg foarte bine oamenii care vin de unde am venit și eu. Dintr-un loc de frică, de dezamăgiri, de inimă deschisă doar în teorie. Și tocmai de aceea pot să le și spun că nu asta e calea. Da, știu că nu pentru toți e aceeași, însă asta am trăit-o și am văzut-o zeci de ani și pur și simplu nu este compatibilă cu viața.
Inima tot timpul în gardă
Cea mai mare prostie pe care am făcut-o și pe care incă o aud este conceptul de a proteja inima. Și aici mă refer la inima subtilă, inima yoghină, sufletul, sau cum vrei tu să îi spui acelei părți din tine pe care o protejezi chiar și cu prețul netrăirii, ca să nu spun al vieții. Mă refer la inima protejată cu garduri înalte ridicate fără discernământ, la inhibarea stărilor extatice, la deschiderea inocentă către orice altă ființă sau activitate care te poate face că simți să trăiești.
Acea iubire cu țărâita, pentru care nu ești dispus să mori, dar nici nici nu ești dispus să trăiești. O mediocritate sufletească dureroasă, în care dorul de tine și de atingerea acelei stări la care tânjești atât de mult te va consuma și fizic și mental. Inima păzită 24/7 nu poate duce la nimic bun. Și atunci, totul se reduce la discernământ, la decizia conștientă de a retrage gărzile din pază, de a anula ordinul de atac atunci când cineva se apropie mai mult, de a scoate măcar curentul din gardurile înalte înainte de a decide să le dărâmi.
Pentru că, în esență, nu ai ce să păzești. Dacă privești dintr-un concept spiritual, o să înțelegi măcar teoretic, că sufletul NU îți aparține. Da, știu că îi zici “sufletul meu”, dar nu îți aparține. Ți s-a dat, ți s-a animat, ai primit o formă umană ca să experimentezi plăcerea și durerea în egală măsură. Și le tot experimentezi până când reușești să le aduci în echilibru. Căci una fără alta, cele două nu pot exista. Sunt fețe ale aceleiași monezi.
Deci, cine ți-a dat sufletul, ți-a dat și instrumentele prin care acesta să rămână întreg și sănătos. Sau, măcar instrumentele prin care să reușești să îl reîntregești atunci când înțelegi că ai lăsat bucăți din tine pe unde ai “pus suflet”. Și, dacă ai fost bun și “cuminte” în evoluția ta, acel cineva care ți-a dat sufletul, ți-a mai dat cel puțin unul în gestiune. Cred sincer că cei merituoși au mai multe suflete în grijă, de unde și o responsabilitate uriașă și o presiune ireală. Am mai scris despre asta aici și aici.
Iubire vs frică
Există o vorbă de duh tare faină în zona asta yoghinistică a mea: că acolo unde există frică nu poate exista iubire. Se anulează reciproc și lasă un vid greu de umplut. Nu îți poți conduce viața în frică și să pretinzi că ești sau că vrei să primești iubire. Da, știu că suntem lumină și iubire 😅 Dar suntem așa doar declarativ, căci suntem, de fapt, niște oameni tare nesiguri, deci frica este motorul, nu iubirea.
Am citit zilele trecute un exemplu tare fain al fricii vs iubire scris de Stephan Laboussiere. Îți spun povestea pe scurt. Să zicem că te sui în mașină cu cineva care e condus de frică. Civena care se așteaptă oricând să facă un accident, să se întâmple ceva rău, se panichează la orice depășire, la orice zgomot al mașinii, simți tensiunea în habitaclu cu fiecare inspirație. Vei ajunge la destinație mort de oboseală, căci anxiosul te-a secat de toată energia cu filmele lui de groază.
În extrema cealaltă, a iubirii, să zicem că te sui în mașină cu cineva care se bucură de drum. Cu cineva care știe cine este, cât de meseriaș este sau nu în ale șofatului, cineva care știe care îi sunt limitele, când să ia pauze, când să oprească și, în același timp, să se bucure de compania ta și de călătorie în sine. În același timp, acel cineva este atent la drum, dar relaxat și încrezător în abilitățile sale și ale mașinii. Vei ajunge la destinație relaxat, bucuros de companie și chiar energizat.
Mi s-a părut o paralelă foarte inspirată în relația cu inima deschisă și păzirea ei cu orice preț. Nu poți să fii șoferul panicat, la fel cum nu vei rezista foarte mult nici să fii pasagerul secătuit de energie.
Inima este făcută să rămână deschisă. Să fie reîntregită și apoi celebrată în fiecare secundă. Da, ai șanse mari ca societatea să o rănească. Dar asta se întâmplă doar pentru că ai lăsat tu să se ajungă acolo.
Ai grijă de inima ta! Noi ne vedem la studio! 🖤
Table of Contents
Potențialul uman și corpul somatic
Una dintre cele mai vandabile expresii din industria new age este nelimitarea potențialului uman. Am văzut această expresie dusă la extrem de nenumărate ori, în
Karma succesului
Cred că succesul și karma sunt două dintre cele mai marketate concepte din industria asta a spiritualității. Pentru că da, a devenit o industrie, unde
Cine îți e dușmanul invizibil?
Din toate întrebările esențiale și existențiale pe care ți le-ai pus vreodată, ți-a trecut prin cap să identifici dușmanul invizibil din viața ta? Presupunând că