Una dintre cele mai mari minciuni pe care noi, oamenii, ni le spunem este povestea trecutului. Care rareori este conformă cu adevărul, ci conține niște contaminări emoționale pe care le-am considerat adevăr într-un moment T al vieții noastre. De fapt, emoțiile stau în general în calea adevărului, indiferent de cât de puternice sunt ele. Nu spun că nu sunt reale, deși aș putea, spun doar că emoțiile trec.
Furia trece, frustrarea trece, rușinea, vinovăția, toate trec. Emoțiile sunt doar un reper intern care ne dau măsura faptelor noastre. Le folosim ca busolă, nu ca instrument pentru a repeta la nesfârșit povestea vieții noastre. Nu de alta, dar nu ne va duce nicăieri mai departe decât ne-a adus până acum.
Trecutul nu ne definește
Există, în viața fiecărui om, perioade ciclice de încărcare a narațiunii personale. Cum am ajuns aici, ce ne-a transformat, ce ne-a trezit, ce ne-a adormit, toată narațiunea care poate fi un exemplu pentru cei din jurul nostru. Exemplu de așa da sau așa nu. Problema vine, însă, când ne trezim prinși într-o poveste care nu ne aparține. Sau într-o telenovelă cu buget redus, cu un scenariu prost și actori de mâna a doua.
Și atunci, dacă pui întrebările corecte, ai șansa să înțelegi mersul Universului. Să înțelegi cum poveștile se întrepătrund întotdeauna și duc la dezvoltarea unei alte povești și tot așa. O poveste mult mai mare și mai potentă dacă narațiunile de la care se pleacă sunt constructive și pozitive sau una mult mai mică și mai inutilă în ecuația generală a vieții dacă pleacă din traume ale trecutului și fantome ale povestitorilor.
Fiecare dintre noi are o poveste. De obicei, fie una pictată în roz și fantezie, fie una neagră de coșmar. De cum a crescut fiecare, de cum fie a avut succes, fie a suferit, etc. Apoi, din povestea inițială, se mai nasc alte câteva mii de povești, pe care oamenii le numesc viață. Dacă povestea inițială este una cu o bază solidă și cât de cât echilibrată, atunci viața va arăta relativ decent. Dar va fi tot o fantezie bazată pe ceva ce ne repetăm mental de ani sau zeci de ani.
Problema uriașă vine când povestea pe care o repetăm isteric, în care suntem victime sau, mai rău, începem să ne identificăm din nou cu personajele, devine cea mai bună scuză pentru viața netrăită din prezent. De la “am crescut într-o familie săracă și de asta sunt atât de disperat/ă după bani”, la “am fost abuzat/ă când eram mic/ă și de asta nu am încredere în nimeni”, până la “am fost mult bolnav/ă până acum X ani și de asta nu pot să fac eforturi prea mari”.
Dincolo de faptul că mă abțin să fac traducerile reale ale poveștilor, este important să înțelegem că trecutul nu ne definește. Fiecare dintre noi am fost o perioadă pe pilot automat și am acționat din niște credințe sau nevoi pe care le aveam. Și pentru că ne place să credem că am evoluat, nu putem rămâne pe pilotul automat sperând la un alt rezultat decât cele pe care le-am avut până acum și vedem că se tot repetă.
Rescrie povestea
Dintre toate terapiile și tehnicile de mindfulness inventate până acum, tot scrisul rămâne cea mai eficientă terapie. Doar că poate fi mai mult de atât, poate fi chiar o formă de autoprofeție. Pentru că povestea pe care ne-o repetăm cel mai des în mintea noastră și ceea ce spunem oamenilor despre noi, devine adevărul nostru. Și atunci, de ce să nu ne rescriem povestea?
Și nu mă refer la povestea trecutului, deși înțeleg că și asta este o formă de terapie. Nu o văd prea eficientă, totuși. Mă refer la povestea viitorului. Așa că îți propun un exercițiu 🙂
Nu mai crede în trecut – real sau imaginat – nu-l mai romanța, nu mai fanteza cu privire la trecut. Nu mai povesti despre el nimănui, nu îi mai spune povestea. În schimb, începe să vorbești despre viitor. Vorbește despre cine vei deveni, romanțează-l și umple-l de fantezie.
Pot să îți spun din proprie experiență, că momentele în care atenția mea era orientată doar spre viitor, cu toți unicornii prezenți în el, cu imposibilul devenit realitate, cu romantism, fantezie și happy ever after, viața mea era un tărâm magic de joacă al energiilor. La fel, din proprie experiență, îți spun că atunci când am intrat în vârtejul poveștilor despre trecut – chiar dacă nu ale mele – viața mea s-a contractat, a devenit mică și incapabilă să țină spațiu pentru acea energie magică să circule.
Mare parte din ceea ce suntem – vreo 95% – reprezintă comportamente învățate și manifestate ca răspunsuri emoționale automate, obiceiuri inconștiente, sisteme de valori care nu ne aparțin, ci au fost colectate social. Cu alte cuvinte, suntem pe pilot automat în mare parte a timpului, iar pentru ca schimbarea reală să aibă loc, este nevoie să devenim conștienți de ceea ce suntem inconștienți. Să observăm cum vorbim despre noi, despre evenimentele din viața noastră, de cum prezentăm lumii povestea vieții noastre și ce rol ocupăm noi în ea.
Nu ne putem baza pe lumea exterioară să ne schimbe lumea interioară, nu așa funcționează mecanismele Universului. Așa că, cel mai simplu și eficient mod de a aduce inconștientul la suprafață este observația. Și cum trecutul este deja contaminat, putem face munca de observare cu privire la viitor. Așa că ne apucăm să rescriem povestea.
Dedică-ți un caiet doar poveștii tale. Și începe, ca orice basm, cu “a fost o dată…” și începe să scrii tot ceea ce vrei tu mai bun și mai frumos de la viață. Ca și când viața abia acum începe și tu știi deja ce vrei să devii. Scrie acolo toate detaliile și lasă povestea deschisă. Poate vrei să schimbi sau vrei să adaugi ceva. Între timp, începe să îți observi comportamentele și reacțiile emoționale. Sunt în concordanță cu povestea scrisă? Te duc acțiunile tale încet încet acolo? Dacă da, continuă. Și să scrii și să faci ce faci. Dacă nu… știi deja de unde începi schimbarea.
Spor!
M.